Efemer într-un palat, autor Robert Petrache

Codruţa picta cu o pensulă minusculă singurul geam al camerei ce dădea spre grădina acum posomorâtă şi învăluită de culorile oarbe ale ceţei. O minunăţie de delfin pe verticală, îmbrăcat într-o rochiţă albastră, apoape transparentă, se ivi vesel de sub capătul păros al pensulei. Afară continua să plouă abundent sub un cer înnorat ca de noiembrie, fapt ce obligă o biată pasăre neagră ce-şi găsise adăpost la geamul său să croncăne sinistru, deşi poate nu aşa ar fi vrut vietatea să sune strigătul dezolării sale. Un strop de ploaie ciufuli aviara întunecată. Ascultând atentă, zgomotul plăcut al picăturilor de ploaie o făcură pe femeie să-şi lase imaginaţia în tărâmul amintirilor, acolo unde erau în siguranţă, ea şi iubirea sa. În locurile pline de vrajă unde îşi împliniseră dragostea odinioară, rostogolindu-se fericite într-o apropiere carnală prin straturile colorate ale extazului. Ea şi Delfina. Mirosul fetei iubite ieşi din periferiile neuronale unde rămăsese prizonier pînă la sfârşitul existenţei. Şi atingerea moale şi caldă parcă i-o simţea. Iar chipul ei frumos şi aproape alb i se arăta obsesiv. Codruţa se înfioră toată, iar pielea sa deveni trandafirie.
Liniştea fu spartă dureros de paşii apăsaţi ai unui bărbat ce ajunse în dreptul Codruţei o dată cu dezlănţuirea unui tunet ce parcă rupse cerul în două. Femeia tresări luându-şi rămas bun de la fantasme.
- Bună seara, doamna mea! Soţul său, Rudi, încercă să pară amabil. (ce mârlan!)
- Bună seara, Rudi!
Acelaşi glas neutru şi visător ca întotdeauna. Bărbatul se înfurie instantaneu, dar se stăpâni. I-ar fi plăcut în momentul acesta să o poată pedepsi cum ştia el mai bine. Să o prindă de părul galben ca spicul ce se unduia mult prea sfidător şi s-o târască după sine sperând să audă plânsete şi rugăminţi. Ce ar mai lovi-o cu pumnul peste guriţa ei roşie şi delicioasă până ar cere îndurare. Si poate s-ar îndura, dacă l-ar iubi măcar un strop.
Deci, care-i treaba cu individul ăsta Rudi, soţ, ce a intrat un pic cam incomod pe scenă, nu? Un destin blazat. Provenit din rândul elitelor culturale şi marţiale ale patriei ce frecventa cu frecvenţă cercurile aşa zisei „înalte societăţi”, tânăr maior în Garda Regelui, plăcut fetelor de generali în general, mustăcioară subţire şi neagră, educat, dar şi cult, având drept unică obsesie pe soţia lui, Codruţa. Rudi moştenise împreună cu fratele său, Nordu, o avere frumuşică şi o minunăţie de palat, nu prea mare în dimensiuni, dar foarte elegant, pe care îl împărţeau. Este vorba de palatul în care se întâmplă prezenta acţiune. Elegant şi pe interior, cu săli mari, frumos împodobite, lumină roşiatică, de un stil arhitectonic greu de precizat. Era ca şi cum clasicismul francez de secol XVIII ar fi înghiţit pervers urme de baroc. Scară răsfirată, cu balustradă sculptată şi mobilier de epocă pretutindeni. Rudi o luase de soţie pe Codruţa la insistenţele părinţilor fetei ce doreau să o scoată mai repede din Marele Scandal interfamilial şi faptul că el o iubea în secret încă de pe atunci, va rămâne secret toată viaţa. Până aici totul pare normal. Dar lucrurile nu au fost aşa normale. Codruţa nici nu vroia să audă de măritiş şi a urmat o lungă perioadă de opoziţie crâncenă. Fata s-a retras profund în sine, se ascundea te miri pe unde şi nu vorbea cu nimeni. Puternice scene de isterie şi câteva tentative de suicid, evident nereuşite. Această stare a perpetuat şi într-o zi a fost găsită într-o baltă de sânge tăiată rău pe mâini cu o lamă de ras. Probabil nu a fost o tentativă de suicid pentru că pe mâini rămăseseră urmele tăieturilor, distingându-se pe braţul stâng cuvântul „solitutine”, iar pe braţul drept cuvântul „dezolare”, deşi în oglindă poate părea invers. Prin aprobare unanimă a fost cazată la un azil de nebuni. Era la un pas să scape de bărbat cu nebunia ei, dar Rudi cu cât simţea că o pierde, cu atât mai mare îi era dorinţa. A forţat lucrurile într-o manieră aristocratică şi s-a ales cu o mireasă sclipitor de frumoasă, blondă şi bizară. I-au trebuit, totuşi, câteva săptămâni până a prins-o şi a târât-o în patul său unde i-a rupt rezistenţa. Ani de gheaţă au trecut, iar el a ajuns să o venereze, să o iubească şi urască în aceeaşi măsură. Ar fi vrut măcar o privire de-a ei în toţi aceşti ani, sau măcar un cuvânt, o întrebare, nu doar răspunsuri seci. Dar era întotdeauna politicoasă şi rece, impenetrabilă, fapt ce o situa permanent într-o altă sferă, sau în mai multe odată.
Povestea Codruţei e simplă şi întunecată. Copil de burghezi foarte avuţi, ridicaţi peste noapte, nu ar fi avut prea mult de învăţat de la ei, însă averea părinţilor îi putuse asigura o educaţie fină, cu profesori particulari renumiţi. Cunoştea la fel de bine literatură, istorie, filozofie, artă, două limbi clasice şi două limbi străine. Fusese trimisă la o facultate cu internat, iar acolo agrease mediul acela sobru, învăţătura şi pe Delfina, colega sa de cameră cu care se plăcuse de la prima privire. Relaţia lor s-a aprofundat într-un timp foarte scurt. Câteodată se priveau minute în şir fără să zică nimic, iar primul sărut a venit firesc, ca şi cum era obligatoriu să se întâmple asta pentru asigurarea continuităţii ordinii universale. Ţineau ascunsă iubirea lor de privirile hulpave, însă în camera ce devenise lumea lor vrăjită, fetele se dăruiau total una alteia. Stăteau îmbrăţişate şi zile întregi, iar nopţile se odihneau goale în acelaşi pat, mângâiate de raze lunare şi perdele fluturânde.
Codruţa se simţea reîntregită prin dobândirea Delfinei, ajungându-se la starea în care îşi simţeau nevoile reciproc într-un mod natural, fără a se privi măcar. Până la sfârşitul facultăţii nu au ştiut decât de iubirea lor transcedentală, iar când momentul despărţirii a venit brutal, fetele au fost total năucite şi nu şi-au revenit zile întregi. Părinţii lor, foarte surprinşi, nu au înţeles nimic. Şi la un moment dat fetele au fugit împreună, ca două căprioare hăituite şi pierdute. Descoperite şi aproape sechestrate, Delfina nu a putut îndura şi şi-a luat zilele prin singurul zbor al vieţii sale. Codruţa nu s-a putut recupera niciodată şi trăia aproape în neştire, rememorând amintirile atât de dragi cu fiinţa vieţii ei. Apoi apăruse bărbatul acesta, Rudi, despre care credea că scopul său este acela de a dispune de ea, poate ca o pedeapsă nedreaptă.
Şi dacă tot a venit timpul prezentărilor, să cunoaştem alte două personaje, cam neinteresante ce-i drept, dar care sunt foarte importante pentru cele ce vor urma. Nordu este fratele un pic grăsuţ şi cu moacă aparent jovială a lui Rudi, iar Vestulina este soţia sa întotdeauna elegantă şi cu o privire de vulpe. Acest frate se ocupa cu aeronautica, avea mustăcioara de rigoare, păr dat cu lac, şi o iubea până la paroxism pe Condruţa, făcându-i avansuri, nu de puţine ori, chiar sub ochii soţiei înnebunite de gelozie. Pe ascuns îi trimitea poezioare compuse de el pe care Codruţa nu le citea niciodată, ci doar le ardea plină de amar.
Când lucrurile deveniseră inevitabil banale, iată că apar ultimii doi prezentaţi plini de voie bună. Nici nu se dezbrăcaseră la intrare ci fugiseră pur şi simplu în camera de seară, lăsându-l pe Valerian, majordomul casei, cu gura căscată.
Nordu un pic transpirat şi respirând cu greu:
- Bună seara dragii mei! Rudi am o veste nemaipomenită. Suntem cu toţii invitaţi la balul dat de ambasadorul Franciei peste două seri. Vor fi prezenţi regele şi cu regina împreună cu prinţul moştenitor. Codruţa arăţi ravisant în seara asta!
- Parcă asta i-ai zis-o şi ieri seară, băgă de seamă în zeflemea Vestulina ce-şi aruncase voit neglijent gulerul de vulpe peste animăluţul Codruţei, o pisică mică şi neagră. Animalul fugi speriat în braţele Codruţei.
- Păi asta chiar este o veste nemaipomenită, se bucură Rudi care adora astfel de evenimente în care fiecare îşi fixa cât putea de bine poziţia pe scările obscure ale ierarhiei sociale. Codruţa te rog să te pregăteşti pentru această seară! Ştiu că vei frânge iarăşi câteva inimi, observă Rudi cu ciudă, dar cu un glas ce se voia a fi neutru. Lui Nordu îi sclipiră ochii într-un mod ciudat.
- Va fi precum vrei, se auzi din depărtări fata pe care erau privirile pline de poftă ale celor doi bărbaţi şi uitătura rea, cu coada ochiului a Vestulinei. Şterse cu mânuţa delfinul desenat pe geam pentru a-l feri de privirile străine.
Cât de superficiali puteau fi oamenii ăştia ce se bucurau pentru o petrecere în care se etala în mod conştient ipocrizia! Valerian îi privea indiferent, căutând un punct fictiv deasupra lor.
- Atunci lucrurile sunt stabilite. Rudi promise că va înştiinţa el pe şofer şi strigă la majordom să le aducă vin moldovenesc din vechi podgorii domneşti.
Aveau şi ei nişte vii bune, de asemenea moştenite, cu un vin excelent, însă băutura destinată domnitorilor era mai tentantă. După primul pahar de vin, urmat îndeaproape de al doilea, Vestulina afirmă visătoare:
- Se spune că prinţul moştenitor s-a despărţit de poeta cu care era împreună de doi ani. Oricum nu a ajuns la vârsta căsătoriei. De ce nu şi-ar trăi viaţa? E tânăr, inteligent, frumos şi bogat. Ar fi nedrept să aparţină unei singure femei.
- Iarăşi gânduri de aventurieră, o certă uşor Nordu. Stai aproape de el, poate te va băga până la urmă în seamă. Ştia însă că soţia sa nu şi-ar fi compromis niciodată căsătoria. Avea o situaţie mult prea bună. Oricum nu era gelos pe ea.
Vestulina aruncă nişte săgeţi verzi şi mai luă un pahar de vin.
- Nordu, te rog atunci să o chemi mâine pe mătuşa Ulfina pentru a-i alege toaleta Codruţei, care precum ştii, nu pune nici un preţ pe lucrurile astea.
Fata se bucură o clipă la auzul numelui mătuşii Ulfina. Era singura fiinţă la care ţinea pentru că o mângâia cu milă şi îi spunea „biată fată”. Vestulina aruncă un „noapte bună” forţat şi plecă clătinându-se, dar bărbaţii nu băgaseră de seamă cu ochii pe Codruţa. Aceasta, scârbită de privirile insistente îşi imagină o cameră spaţioasă plină cu capete tăiate şi sângerânde ale unor bărbaţi cu mustăcioară. De obicei însă avea porniri paşnice. Seara se termină ca întotdeauna cu o tăcere jenant de prelungită, în căscatul majordomului.
Codruţa nu împăţea niciodată patul cu soţul său aşa că nopţile întregi erau numai ale ei. Ajungând în camera sa micuţă, dar elegantă se trânti frântă în patul cu baldachin sculptat şi visă cu ochii daţi peste cap. Pe o pajişte verde încălzită de soare, cu căluţi coloraţi şi căprioare ce pasc nestingherite, se aleargă cu Delfina, apoi, tăvălite goale pe jos inspiră aroma unei dimineţi ce-şi disipă esenţa prin iarba grasă. Ce bine era atunci când visa. Viaţa reală i se părea haotică şi de neînţeles pe când planul imaginaţiei, atât de evoluat, avea o logică rafinată şi era mai aproape de expresia supremă a puterii existenţei. Din sfera sa nativă, individualitatea Codruţei era trasă cu violenţă într-un corp ce aparţinea unei realităţi mici şi josnice în care era obligată să joace un rol sinistru, sau poate esenţial. Dar noaptea era a ei. Atunci putea evada din concret.
Ceea ce a urmat nu i-a plăcut deloc fetei. A fost trecută prin zeci de rochii, spartă o oglindă, înţepături şi ciupeli ale servitoarelor. I s-a găsit până la urmă toaleta potrivită unui bal de o asemenea însemnătate, iar mătuşa Ulfina a mângâiat-o duios pe cap şi i-a spus „biată fată”.
În seara evenimentului, agitaţie medie. Rudi veni la ea în cameră şi o dăscăli cum să nu îl facă de râs, să răspundă când este întrebată şi să stea mai mult pe lângă el. „Nu sunt copil” îi replicase fata, iar pe bărbat îl luase un râs puternic. Îi ceruse să o lase să-şi ia pisica cu ea la bal, iar Rudi râsese şi mai tare.
În noaptea balului, coborâră cu mare fast scările palatului de care erau atât de mândrii şi, în privirile admirative ale servitorilor, intrară toţi patru în limuzina neagră. Valerian, majordomul, scutură în secret o batistă ce păstra lacrimile sale.
Reşedinţa franţuzului era amplasată undeva în afara metropolei. Tot un palat, fiindcă se purtau palatele. Un parc imens în jurul său, luminat electric şi eclectic, nu-şi putea totuşi dezvălui cotloanele întunecate. Sălile mari ale palatului, de o eleganţă îndoielnică, susţineau o atmosferă animată de toate acele fiinţe îmbrăcate ciudat ce se plimbau de colo-colo: elita ţării. Cei patru se pierdură în mulţimea de cunoscuţi şi, printr-o atitudine adecvată, îşi jucară rolul de membrii ai unei societăţi exclusiviste. Codruţa mai că ameţi de la atâtea parfumuri, voaluri şi priviri. Agitaţia şi lumina îi făceau rău. Îl prinse un pic speriată pe Rudi de braţ, văzându-l ca pe singurul cu textură cunoscută de ea. Bărbatul intui scopul gestului şi nu îşi făcu speranţe deşarte.
Pentru a-i provoca un moment stânjenitor, Vestulina se apropie de Codruţa şi o împunse cu un ac pregătit din timp. Dar fata se abţinu de la a striga chiar şi la a treia împunsătură. Vestulina se văzu nevoită să renunţe, blestemând morbid în gând.
Toate figurile ce i se perindau prin faţa ochilor îi păreau Codruţei total necunoscute şi înghiţea cu greu zâmbetele obligatorii, mai ales că toate trimiteau mesaje murdare. Bărbaţii ascundeau în spatele lor surpriză şi dorinţă, iar femeile ura instantanee faţă de cea care părea că le ameninţă însăşi feminitatea. Creierul parcă îşi pusese plasturi pe alocuri îndepărtând-o încet-încet de realitatea înconjurătoare. Rudi simţi că o pierde de lângă el şi o trase cu grijă pe unul dintre balcoane unde putea respira mai uşor.
- Codruţa trebuie să fii tare. Este o ocazie prea importantă ca să mă laşi baltă. Îţi promit că acasă nu te mai deranjez trei zile dacă vrei.
Iar Codruţa se ţinu tare şi refuză toate invitaţiile la dans, chiar şi pe cea a prinţului care venise între timp înconjurat de glorie, faimă şi părinţii săi, regele şi regina. Panicat, Rudi îi şopti răstit la ureche:
- Ce faci femeie? Ai înnebunit? Dansează imediat cu prinţul sau ne vom pierde bunul renume.
Dar fata nu mai era prezentă. Mulţimea făcuse respectuos un loc acceptabil pentru momentul serii. Întinse mecanic mâna celui ce o ceruse la dans şi se aruncă în vraja circulară a valsului ghidată de braţele experimentate ale moştenitorului tronului. Dar nu mai era prinţul. Cu ochii închişi plutea împreună cu iubirea sa prin sferele numai de ele explorate. Braţele puternice ale prinţului se transformaseră în mâini fragile şi delicate, părul îi crescuse în valuri blonde odată cu feminizarea delfină a chipului. Codruţa îşi trăia intens dansul vieţii alături de iubirea sa moartă, într-o îmbrăţişare arzândă. Toate înaltele feţe din jur văzură cu uimire şi aviditate apropierea nefirească dintre cei doi şi chiar şi prinţul simţi ceva nedesluşit. Bărbaţii înnebuniră cu ochii la acea fiinţă ce parcă plutea în braţele unui personaj ce nu se mai distingea. Femeile, unele fascinate, altele furioase, Nordu la o excitare senzitivă totală, cu ochii cât cepele, Vestulina ce arunca flăcări pe ochii săi frumoşi cu pumnii strânşi până la sângerare, Rudi încremenit de gelozie, neputinţă, ură şi iubire. Parcă căzuse plafonul pe el şi îl apăsa cu toată greutatea unui palat. Auzea târnăcoape de dincolo de piatra sfărâmată venind spre el, dar nu spre a-l salva, ci spre a-l sfârteca. Jură să i-o plătească soţiei sale cu vârf şi îndesat. Trebuia să schimbe totul fiindcă în felul ăsta o lua razna.
Când dansul se opri, timpul se opri. Cu toţii erau înmărmuriţi de cele petrecute. Până să apuce lumea a se dezmetici, Codruţa, într-o stare aproape cataleptică, fu luată pe şase braţe şi dusă la maşină. Afară începuse să plouă încet cu picuri ce purtau în ei întunericul nopţii.
Şoferul porni în trombă răscolind violent băltoacele ce se formaseră pe drum. Codruţa îşi reveni, dar nu-şi amintea nimic. Nici nu avea sens să se mai uite la feţele soţului şi cumnaţilor, ceea ce mă scuteşte pe mine de a le mai descrie, deşi sunt uşor de imaginat. Atmosfera încărcată de frustrare făcu să explodeze un caciuc al automobilului, tocmai la timp pentru a distrage spiritele înverşunate. Coborâră cu toţii şi realizară că s-a zis cu comoditatea. Norocul lor că se oprise ploaia şi o lună enormă lumina puternic împrejurimile sălbatice în care se opriseră. În timp ce şoferul înlocuia cauciucul spart, priviri tăcute, pline de încărcare sufletească extremă se ciocniră cu furie între ele. Trebuia să se ajungă la un punct culminant.
Noul cauciuc se dovedi nefolositor pentru că motorul maşinii refuză total să mai pornească. Parcă se derulau etape dintr-un plan precis stabilit. Se înţeleseră ca şoferul să rămână la maşină să o păzească, iar ei să meargă pe o scurtătură spre a ajunge în oraş. Nu de alta, dar doamnele puteau răci, aruncase ca argument suprem Rudi. Nu-şi puseră problema că scurtătura trecea chiar printr-o mlaştină, Codruţa cu atât mai puţin. Mergeau în şir indian chinuit, împiedicându-se la tot pasul şi afundându-se în mâl. Vestulina blestema de mama focului şi după un timp ceru o pauză, adăugând:
- Se pare că ne-am rătăcit. Fantastică idee aţi avut feciori. Şi gentilă. Să târăşti două doamne prin mlaştină este culmea preţuirii sexului slab.
Doborâţi de gânduri se aşezară pe buşteni putreziţi, Codruţa la o mică depărtare de ei, suficient cât să fie cuprinsă întreagă de privirile celor trei. Şi cum stătea naturală şi absentă, cu luna-n păr şi învăluită de mister, Rudi realiză definitiv că n-o va avea niciodată. Toate frustrările sale explodară prin craterul deschis adânc în nimicnicia sa. Ajuns la un paroxism cerebral şi cu o piatră găsită alături în mână, bărbatul scoase un urlet neomenesc şi sări asupra Codruţei spărgându-i ţeasta şi lăsând-o fără suflare într-o baltă de sânge. Ca nişte prădători ce-şi urmăresc înfometaţi victima, Nordu şi Vestulina săriră şi ei înnebuniţi pe muribundă şi o zdrobiră cu ce le venea la îndemână. Pietre, crengi, unghii şi muşcături vătămară corpul fragil ce eliberă individualitatea atât de chinuită a Codruţei pentru a se întoarce în matcă. Roşul sângelui revărsat deveni negru în lumina obscură a lunii şi în trăirea de-o clipă a lumii. Frânţi de oboseală, cu cadavrul fetei în braţe, căzură într-un somn profund, eliberator. De-acum putea să se întâmple orice. Pentru cei trei se înfăptuise revenirea la normalitatea destrămată de simpla prezenţă a Codruţei. Visară nori negri şi pufoşi.
La lumina zilei sângele redeveni trandafiriu şi nu prezenta urme de coagulare. Imaginea răsfirată a Codruţei moarte îi aduse în simţiri pe cei trei care o văzură în postura unică ce ţi-o dă absenţa vieţii. Regretele nu existau şi nici nu-şi aveau rostul. Muţi, scormonind mocirla cu mâinile reuşiră să facă o groapă destul de adâncă pentru a reda trupul bacteriilor care îl cereau.
Muşamalizarea a fost mai mult decât simplă. În întunericul nopţii Codruţa, ştiută de toată lumea ca neprietenă a realităţii, s-a rătăcit şi a pierit în mlaştină spre durerea neconsolată a celor ce o iubeau. Însă lucrurile nu au mai fost niciodată la fel. Fără a simţi nici un fel de vină în uciderea ei, Rudi, Nordu şi Vestulina aveau nevoie de cea care prin starea ei de absenţă obişnuită le certifica prezenţa, trăirea, concentrarea. O nouă dorinţă şi necesitate de neoprit se năştea în ei. Când şi-au dat seama că trăiesc la unison aceleaşi senzaţii au fugit disperaţi în mlaştină să-i caute trupul pentru a se mânji cu rămăşiţele ei, dar în zadar au scormonit fără odihnă, căci mlaştina a refuzat să le-o mai întoarcă. Codruţa devenea vitală pentru orice element. S-au întors la palat pe brânci, plini de noroi, cu hainele rupte, extenuaţi, dezumanizaţi, sub privirea uşor curioasă a majordomului Valerian.
Dacă nu m-ar distrage ploaia asta calmă ce-mi stropeşte sufletul, ţi-aş povesti trăirile ascunse ale celor vinovaţi de privarea vântului de a mângâia buclele cele mai blonde. Dar aşa, te fac părtaş la crimă şi vei simţi pe propria piele zbuciumul celor trei uniţi acum prin legături absolute şi inconştiente.
Le apărea obsedant în vise, îi simţeau parfumul oriunde în jurul lor; deveniseră nişte epave ascunse de ochii lumii în spatele zidurilor elegante ce parcă ascundeau la rândul lor o încruntare gânditoare. Vestulina îşi stricase frumoşii săi ochi cu lacrimi prea fierbinţi ce pătrundeau prin piele. Nordu nu mai simţise dorinţă carnală, iar Rudi se târa toată ziua. Când luna plină îşi înfingea razele prin perdelele negre, de doliu, trimiţând picuri de lumină în camerele întunecate îi apuca isteria, zgâriau şi urlau. Servitorii fugiseră, in afară de fidelul şi claustrofobicul majordom Valerian. Locul în care se află Codruţa rămâne secret.
Trecură ani în care palatul îşi gusta fericit ruina. Într-o noapte neobişnuită de noiembrie se dibuiră toţi trei în capul scărilor cu balustrade frumos şi cu mult bun gust sculptate, mândrie demult apusă. Resemnaţi priveau prin ochii umflaţi perdelele fluturânde la nişte geamuri sparte. Şi atunci, în uşa larg deschisă prin care vântul chiuia îşi făcu apariţia ea. Cadavrul alb al Codruţei plutea încet. Inimile damnaţilor se umplură de o speranţă fără speranţă. Printre firele blonde, ochii reci de mort îi ţintuiau fatidic şi pe măsură ce fantasma se apropia, frica şi îngheţul puseră stăpânire absolută pe ei, vibrând în mădularele lor schiloade. Paroxismul veni o dată cu atingerea rece a mâinilor albe. Apoi muriră.