Aşteptare…. autor Cristina P.

Aşteptare….


Te aştept iubire….
Să-mi picuri stropi de miere în suflet,
Să-mi domoleşti focul ce mistuie totul,
Să-mi limpezeşti gândurile,
Să-mi cuminţeşti zbuciumul.

Iubirea mea de modă veche
Mi-e dor de-o tandră-mbrăţişare,
De sărutul tău suav
Care să-mi plece genele
Înrourate de atâtea lacrimi.

Te aştept iubire…
Să-ţi spun ca încă mai cred în sufletul pereche,
Să admirăm împreună răsăritul,
Să măsurăm plaja cu tălpile goale..
Şi să-ţi recit domol la ureche.

Iubirea mea de modă veche
Te aştept cu buzele arse de dor
Să-ţi sărut tâmplele înalte…
Nu te teme, romantismul n-a murit…
Trăieşte în sufletele noastre.

Te aştept iubire….
Să-mi picuri stropi de miere în suflet,
Să-mi domoleşti focul ce mistuie totul,
Să-mi limpezeşti gândurile,
Să-mi cuminţeşti zbuciumul.



03.07.2010
Cristina P.

Octavian Paler/02.07.2010

Azi, domnul Octavian Paler ar fi implinit 84 de ani. Este reperul meu spiritual. As vrea sa gasesc cuvinte frumoase sa le inlantui ca sa spun ce a insemnat pentru mine si inseamna in continuare, ...a fost un Om.

http://www.youtube.com/watch?v=uYDPEvItsBE&feature=related
http://www.youtube.com/watch?v=Z5yDoxfTMVY&feature=related

Divinitate, autor Cristina P.

Divinitate

Din beznă şi din tină

Lupt ca să fiu cu Tine,

Trimite-mi ajutorul

Ca îngerii sa vină.

Trăiri, speranţe,gânduri

Sunt ale Tale toate,

Mă las în voia Ta ,

De rele mă desparte.

În inimă pătruns-ai

Să-mi dai tărie şi putere,

Nu voia mea să fie,

Ci fie a Ta voire.

Tu rănile îmi spală,

Cel ce le ştii pe toate,

Mă vindecă de boală

Şi de singurătate.

16.08.2005 -21.50

Cristina P.

Abordarea autismului s-a schimbat radical în ultimii ani

Sunday, May 09, 2010 , Autor: Doina Dumitrescu, București




Unii autori vorbesc de arhipelag sau de constelații, medicii de un "spectru autist", dar ideea este aceeași: o afecțiune a cărei forme multiple împarte caracterele comune care fixează diagnosticul. În acest sens, autismul este un ansamblu de semne, un sindrom, o maladie unică. Riscul de apariție a acestei tulburări psihice este de patru ori mai mare la băieți iar în Franța cifra persoanelor afectate a ajuns la 400.000, potrivit Organizației Mondiale a Sănătății (OMS).

Neuropsihiatrul Leo Kanner (1894 - 1981; medic american de origine austriacă) a folosit pentru prima oară acest termen în anul 1943 pentru a descrie tulburarea precoce şi globală de dezvoltare manifestată de unii copii în interacţiunile sociale și afective (termenul a fost preluat din psihiatria adulților).

"Uneori, părinții percep din primii ani comportamentul particular al bebeluşului, marcat de o indiferență, o absență a contactului vizual, a surâsurilor, a gânguritului" susține prof. Catherine Barthelemy, psihiatru pediatru la Centre Hospitalier Regional et Universitaire de Tours. Depistarea riscului copiilor trebuie totdeauna să fie timpuriu pentru a propune din timp măsuri dar este dificil de fixat diagnosticul înainte de vârsta de 3 ani; de fapt acesta " se bazează numai pe semnele comportamentale - nu există azi niciun mijloc biologic sau genetic de diagnosticare a acestei afecțiuni", mai spune prof. Barthelemy.

Diagnosticul se bazează pe manifestarea simultană a trei feluri de tulburări comportamentale: de socializare (copilul, cu față inexpresivă, pare solitar, se joacă singur, are puține contacte emoționale și se comportă cu persoanele ca și cu obiectele); de comunicare (el nu vorbește sau vorbește fără legătură cu dialogul); de adaptare (cea mai mică schimbare în mediul lui poate provoca crize de angoasă sau de agresivitate, activitățile lui sunt foarte puțin variate, repetitive, cu momente stereotipale ca baterea din mâini, balansul). "Aceasta este triada, exprimată la diverse grade, care definește autismul. Îmi ajunge deci să fixez în aceeași zi diagnosticul la un copil foarte inteligent și la altul deficient", subliniază Catherine Barthelemy.

Aceste manifestări se regăsesc atât în formele marcate de un retard mental profund și absența limbajului cât și în maladia Asperger - poate fi vorba de autistul care are uneori capacități intelectuale, situație ilustrată excepțional de Dustin Hoffman în filmul Rain Man. "La acești autiști de nivel înalt, primul diagnostic la 50 de ani, după o viață de rătăcire terapeutică, nu este excepțional", spune prof. Marion Leboyer, psihiatru responsabil de polul de sănătate mentală din grupul spitalier Chenevier-Mondor de Creteil.

Originea autismului ramâne un mister. Pentru 10% până la 20% dintre copii, autismul este sindromic, întrucât asociază o maladie genetică sau metabolism favorizant (X fragil, scleroză, trisomia 21). În 80% din cazuri însă, cauzele sunt necunoscute. Progresele realizate în ultimii ani permit totuși eliminarea concepției care domină de mult timp, aceea a unei maladii datorate retragerii precoce a copilului față de o relație cu mama percepută ca negativă. După anii 1970, progresul neurologiei a condus la ipoteza unei disfuncții cerebrale și permite dezvoltarea de noi terapii comportamentale, chiar dacă "niciuna nu este validată științific " susține prof. Barthelemy. Se asociază deseori risperidonei, un medicament care reduce anxietatea si agresivitatea profundă a autismului, dar nu acționează direct pe maladie.

O colaborare constructivă

După anul 2003, studiile au identificat, la animal sau în familiile cu mai mulți bolnavi, mutații pe genele implicate în comunicarea dintre celulele nervoase. Nu se mai pune la îndoială că autismul are cel puțin o componentă genetică. Diagnosticul poate să fie bulversant și poate necesita un tratament pe termen îndelungat. Hormoni ca melatonina, a se vedea și ocitocinul, par deasemenea să intervină. Progresul imagisticii cerebrale sugerează că o regiune a creierului este asociată autismului. Această alunecare de la o concepție psihanalitică la o viziune mai neurobiologică a autismului nu se face totdeauna fără fricțiuni între profesioniști dar conduce puțin câte puțin la o colaborare constructivă între psihiatri, geneticieni și neurologi. Apoi, familiile care au copii suferinzi de această maladie se implică din ce în ce mai mult la această revoluție în curs.

Note:

Sursa: Le Figaro, "Autisme : la piste génétique", de Martine Lochouarn. Pentru detalii click aici. Traducerea și adaptarea articolului a fost realizată de psiholog Doina Dumitrescu.

Centre Hospitalier Regional et Universitaire de Tours ( CRHU)

Pentru detalii despre maladia Asperger, click aici.

Comentarii
ADHD/Autism
Autor:doina dumitrescu, publicat : 5/13/2010 9:40:42 AM

Atât Autismul cât şi ADHD-ul (tulburare hiperkinetică cu deficit de atenţie) sunt afecţiuni de natura neurobiologică, care apare la copii, cu o frecvenţă mai crescuta la băieţi, dar simptomatologia lor este total diferită, tratamentul şi evoluţia. Cu un tratament corect, aplicat pe toate cele trei paliere –educaţional, psihoterapeutic şi medicamentos, copilul cu ADHD are o evoluţie care tinde spre vindecrare, coroborat şi cu înaintarea în vârstă, maturizarea. O oarecare asemănare poate fi făcută între ADHD şi sindromul Asperger (sindrom ce se înscrie în spectrul autist) în sensul că de multe ori copiii sunt „recrutaţi” din rândul celor cu un IQ peste medie. Există şi cazuri complexe în care linia de demarcaţie dintre cele doua afecţiuni este foarte greu de stabilit. Voi reveni cu un articol despre ADHD astfel sa aducem mai multa lumina asupra subiectului in cauza.



autism vs ADHD
Autor:akkad akkad, publicat : 5/11/2010 10:44:38 AM

am cateva intrebari,ce este in comun intre autism si ADHD ? Cum se poate explica faptul ca exista copii care sunt tratati la fel ca cei cu autism ajung sa aiba ADHD ? Aceste intrebari se refera la cazurile in care cauza nu este ceva fizic, ci mai degraba psihologic. Multumsc anticipat.
publicat in ziarulstiintelor.eu

Coeficientul emoțional

Monday, May 24, 2010 , Autor: Doina Dumitrescu, București, România




Coeficientul emoțional (Q.E.) este o evoluție a coeficientului de inteligență numit și coeficient intelectual (Q.I.). Se pare că ultimul nu răspunde decât parțial la evaluarea facultăților unui individ. Crearea Q.E. datează din anul 1990 și reprezintă munca a doi cercetători americani, Peter Salovey (rector şi profesor de psihologie la Universitatea Yale) și John D. Mayer (profesor de psihologie la Universitatea New Hampshire). Ei au dezvoltat o teorie numită Inteligența Emoțională care susține că oamenii au o gamă largă de abilități intelectuale dar și una de aptitudini emoționale care le afectează profund modul de gândire și de acțiune.

Emoțiile și inteligența

Coeficientul emoțional reprezintă o măsură a capacității unei persoane de gestionare a diferitelor emoții și de utilizare în acest sens a capacităților sale intelectuale. Ideea de evaluare se referă la cum se pot măsura propriile emoții luând în considerare anturajul și ambientul. Inteligența este deci măsurată ținând cont de emoții și nu doar pe baza criteriilor intrinseci (ca la în coeficientul intelectual). Q.E. este însă o parte a acestei ecuaţii și există diferite metode care extind criteriile luate în considerare; se ajunge astfel și la conceptul de măsurare a motivaţiei.

Emoțiile și cognițiile

Emoțiile reprezintă ansamblul de percepții și simțăminte care caracterizează ființa umană. Se regăsesc de asemenea reacții de protecție și defensive (frici, angoase) ca relații cu sine și cu alții (dorințe, rușine) Cognițiile, însumate, regrupează trei dispoziții complementare: învățarea, memoria și rezolvarea de probleme. Fiecare dintre ele participă mai mult sau mai puțin la dezvoltarea individului. Inteligența emoțională se situează, după inițiatorii săi, la intersecția dintre emoții și cogniții.

Limitele Q.E.

Pe scurt, testul emoțional se află la granița între inteligența și emoțiile individului. Reținem că acest test face parte integrantă din uneltele așa zis comportamentale. Ele ţin cont foarte puţin sau deloc de dimensiunile inconștientului individual și standardizează profilele psihologice. Criticii spun că este vorba de o abordare foarte sistemică și care nu ţine seama de istoria personală a individului, de problematica sa familială sau de construcția sa identitară.

Note:

Sursa: psychologie.fr, "Le quotient émotionnel (Q.E.)" de Denis Morineau. Pentru detalii click aici.

Traducerea și adaptarea articolului a fost realizată de psiholog Doina Dumitrescu.
publicat in www.ziarulstiintelor.eu

Rezumare la sublim , autor Robert Petrache

Micuţa ambarcaţiune se legăna brutal în voia valurilor ca şi cum s-ar fi aflat în mijlocul unei tornade teribile ce devastează totul cu o uşurinţă organică. Şi chiar se se afla într-o tornadă devastatoare ce îşi făcea de cap purtând ambarcaţiunea în direcţii involuntare şi aducând violent pericolul în simţirile unui echipaj ce-şi punea greu la încercare nervii şi experienţa cu care se putea lăuda prin cârciumi, dar aici ezita să-şi spună cuvântul. Ploua abundent, iar valurile sărate, mixate indecent cu stropii de ploaie mai puţin săraţi se loveau de cabina îngustă a vasului în care stăteau cuprinşi de panică trei marinari vânjoşi, ce păreau prea fricoşi pentru statura lor. Cei doi mateloţi îşi priveau cu speranţă căpitanul aşteptând o minune din partea acestuia. Comandantul navei însă, şocat de posibilitatea unei iminente scufundări, urmărea absent zborul delirant a doi pescăruşi ce nu-şi găseau drumul spre ţărm printre palele de vânt ce ridicau stropii de ocean la înăţimi ameţitoare. „Oare ce blestem inchizitor a făcut ca aceste creaturi să se rătăcească în plină furtună?” gândi căpitanul aprinzându-şi luleaua şi trăgând o duşcă apreciabilă de rom aşa cum îi stă bine oricărui bătrân lup de mare. Scuipă însă scârbit romul pentru că el nu era un bătrân lup de mare. Ajunsese căpitanul acestui vas prea mic pentru orgoliul său, prin atitudinea răuvoitoare a determinismului, dar nu are rost să insist pe soarta unui personaj ce va dispărea atât de curând din această povestire. Dându-şi seama că drumul spre ţărm ar fi sinucidere curată, micuţii pescăruşi, pentru că aveau o talie neobişnuit de redusă, îşi găsiră adăpost prin cotloanele vasului zguduit ca de spasme. Legănându-se odată cu nava, comandatul închise ochii la ideea de a avea doi pasageri clandestini din neamul aviarelor. Situaţia impunea şi o astfel de generozitate.
- Ţineţi vasul în vânt! Căpitanul lansă o comandă tardivă şi fără rost, în
condiţiile în care aşa-zişii marinari erau paralizaţi de frică.
Pe bord, acele busolelor şi a celorlalte cadrane misterioase, precum şi a unui astrolab medieval stricat o luaseră razna. Alimentarea cu energie electrică avea şi ea de suferit, lumina stingându-se şi aprinzându-se după bunul plac. Nu era o situaţie deloc convenabilă. Întunericul şi dezorientarea aparaturii puteau duce la blocarea controlului navei şi în final, de ce să nu o spunem, la teribila şi macabra moarte. În momentul în care această împrejurare deosebit de periculoasă părea că se prelungeşte la nesfârşit, mateloţii începuseră să se obişnuiască cu noua stare de lucruri, ba chiar îi gâdila un uşor plictis. „Cum ne-o fi norocul” gândeau la unison destupând sticle mari de rom. Trecând parţial starea de şoc, unul dintre marinari întrebă mai mult pentru sine, cu gândul clătinându-se:
- Credeţi că ar trebui să aducem la cunoştiinţa pasagerului nostru
situaţia gravă în care ne aflăm? Ar fi corect aşa dacă ne gândim la preţul enorm pe care l-a plătit pentru această călătorie.
Căpitanul se ambală scoţând rotocoale mari de fum dintr-o gură special
nebărbierită pentru crearea imaginii de seriozitate marinărească:
- Tu crezi că omul ăsta e un idiot ce stă liniştit într-o cabină zguduită din toate părţile, citind poate un roman captivant, fără a avea nici cea mai mică bănuială asupra stării vasului cu care călătoreşte? Probabil că acum ne înjură vârtos şi regretă banii pe care cu atâta generozitate ni ia-mpărţit. Mă rog, ar fi bine totuşi să-i spunem că nu putem acosta pe insulă, ba chiar, cu voia tenebrelor, am fi fericiţi dacă am putea face cale întoarsă. După ultimele date meteorologice se pare că furtuna insistă să rămână în aceste ape puţin adânci, dar bogate în stânci subacvatice populate cu arici de mare şi duşmanii lor, paraziţii aricilor de mare. Cine se încumetă să înfrunte urgia de afară pentru a coborî la omul ăsta?
Marinarii se făcură mici de tot, şi aproape că se ascunseră unul în spatele celuilalt, când, în momentul următor, uşa cabinei se trânti cu un zgomot puternic lăsând bucăţi ale vijeliei de afară să se împrăştie necontrolat prin toată cabina. Cu un zâmbet naiv se postă la intrare multdiscutatul pasager. În spatele lui furtuna urla nebună cerând convinsă cât mai multe vicitme, dar părea că asta nu îl impresionează câtuşi de puţin. Elegant, purta un costum negru croit, după aparenţe, într-o cunoscută casă de modă. Costumul era completat de o cămaşă gri având ca accesoriu o cravată şi mai gri, iar pantofii de un negru absolut luceau de atâta lustru, obţinut poate cu piele de pisică. Părul său scurt era uşor grizonat, uşor răvăşit şi uşor sclipitor de la picurii de ploaie intraţi în contact cu apa mării. Trebuie remarcat şi fularul cenuşiu aruncat peste umăr cu un gest bine calculat. De statură mijlocie, dar cu un trup solid, avea alura unui intelectual luptător, iar fineţea bărbătească a chipului te ducea cu gândul la numeroasele aventuri amoroase încheiate cu naşterea unor prietenii pe viaţă. Şi, ca să n-o mai lungesc, se numea Roger.
Observând mirarea de pe chipurile marinarilor şi sticlele de rom pe care le strângeau cu putere în mâini, neaşteptatatul oaspete spuse:
- Vă rog să primiţi cele mai sincere scuze dacă am picat într-un moment
inoportun. Ţineam doar să vă anunţ că, având în vedere gravitatea contextului, mă simt nevoit să vă părăsesc. Nu am nici o pretenţie în privinţa banilor. Puteţi să păstraţi întreaga sumă şi vă mulţumesc pentru călătorie, dar, mai ales, pentru discreţie. Zâmbi şi făcu cu ochiul ca un copil.
Ca şi cum n-ar fi priceput o vorbă din ceea ce tocmai se spusese,
nefericiţii marinari priveau consternaţi spatele bărbatului ce ajunsese pe punte şi privea cu luare aminte apele învolburate ale oceanului. Căpitanului îi scăpă o lacrimă ce părea sângerie în lumina fugară a unui fulger. Prin astfel de lacrimi sângerii îşi exprima întotdeauna regretele de moment.
Decis, Roger înaintă pe puntea măturată nemilos de valuri cât valurile uriaşe de mari şi, precaut, căută un colac de salvare pe care îl şi găsi în secunda următoare. Echipat cu acest colac din lemn pe care abia se mai ghiceau urme de vopsea roşie (sau de sânge?), eroul nostru se aruncă neînfricat în oceanul ce se zbătea în spasme violente.
Răceala apei îl luă un pic prin surprindere, mai ales că un tremur instant îi traversă neplăcut întreg trupul, dar se decise că avea nevoie de o astfel de înviorare. Trebuie spus că pe timpul călătoriei cu vasul, în cabina sa particulară, trăsese la măsea un număr apreciabil de pahare umplute ochi cu un foarte fin whisky. Îi plăcuse dintotdeauna să se delecteze cu băuturi de calitate, femei inteligente şi gânduri pictate deasupra realităţii. Plimbat acum de valuri în toate părţile, când pe câte o creastă, când scufundat bine de tot, urmări un pic trist ambarcaţiunea ce se îndepărta şi care dispăru pentru totdeauna din câmpul său vizual. „Poate va scăpa”, gândi şi înghiţi involuntar o cantitate apreciabilă de apă sărată care îi produse o greaţă terbilă. Hainele i se udaseră bine şi îl stânjeneau în mişcări, iar fularul dispăruse de tot. Îi părea rău după el fiindcă îl primise recent de la o vrăjitoare cu atestat de contabilă. Privi în jurul său: un întuneric înspăimântător, vânt, ploaie, valuri gigantice, vuiet infernal şi undeva mai departe fularul, sau poate o sepie. Ba nu! Era o iluzie!
Singur în mijlocul unui ocean turbat! Realiză că nu-i într-o situaţie foarte fericită şi nici nu se anunţă un viitor mai luminos sau mai uscat.
„Şi totuşi nu aveam altă opţiune. Dacă rămâneam pe vas nu mai ajungeam curând pe insula ce mă cheamă cu atâta ardoare. Aşa măcar am o şansă. Chiar dacă una minusculă cât un punct într-un infinit lichid. Cu colacul acesta vechi aş putea să reuşesc. Ce, sunt eu primul naufragiat din istoria furtunilor pe mare? Dacă supravieţuiesc, aş putea chiar să mă laud cu această aventură.” Îl încălzi binişor pe dinăuntru ultimul său gând. Se şi vedea un erou adulat până la fanatism de mulţimi iubitoare de eroi şi de viaţa tumultuoasă a acestora ce compensa pe deplin lipsa concentrării asupra propriilor vieţi. Imaginea însă se curmă brusc. Scufundat adânc şi plin până la refuz de apă sărată, plină la rândul ei de un plancton albăstrui, se trezi în el dezgustul. Dezgustul pentru umanitate, desigur! Luă aminte la valurile ce se loveau între ele cu o violenţă incredibilă şi nu-şi putu reţine un sentiment de admiraţie. „De-o fi să mor vreodată, măcar sunt fericit că am văzut forţele decisive ale naturii. Oare de ce nu am murit până acum?”.
Gânduri multe. Încercă să se mai dezmorţească un pic mişcându-şi picioarele şi mâinile ce înţepeniseră de la o vreme, stăpânindu-şi în acelaşi timp straniul sentiment de frustrare ce îl încerca la gândul că se afla în totalitate în voia valurilor ce păreau a se juca cu el, fără să-i facă, ce-i drept, prea mult rău. Nu putea suporta deloc să dispună altcineva în vreun fel de el. Ce tragic i se părea în copilărie că era la cheremul părinţilor! Nu putea face nimic fără să dea socotelă acestora. „Groaznice vremuri”, spuse pe jumătate în gând, pe jumătate strigat. Apoi leşină.
O viziune sau poate un vis îi alimentă conştiinţa adormită. Umbla dezorientat pe un tărâm cu trăsături foarte ciudate. Un soare negru tocmai răsărea împrăştiind primele sale raze întunecate asupra unui pământ ce strălucea prin fiecare particulă a sa. Se analiză o secundă. Simţurile i se ascuţiseră considerabil şi putea cu uşurinţă auzi foşnetul îndepărtat al unor frunze, ciripitul unor păsărele certăreţe, chiar strigătul disperat al unei şopârle înghiţite de un şarpe căruia îi simţea tremurul intestinelor. Pulsul pământului vibra în el într-un mod natural şi putea sesiza chiar şi atomii de gaz ce îl înconjurau. Ajunse la marginea unei prăpăstii ce emana o strălucire atât seducătoare încât era tentat să sară fără urmă de regret. Se opri totuşi. Pentru prima dată în viaţă intuia pericolul ascuns perfid sub masca luminii. „Hm, tabloul ăsta pare anormal”, îşi spuse.
O chemare profundă ce îi zgudui violent fiinţa îl trezi la realitate. Nişte raze luminoase şi călduţe, aşa cum le stă bine oricăror raze să fie, îl mângâiau plăcut şi deschise încetişor ochii. Se afla pe o plajă întinsă şi încadrată tropical de mulţi palmieri şi de alte bălării endemice. Fericit, se gândi că ajuns în sfârşit pe insula dorinţei sale, mai ales că un puternic sentiment intrisec îl făcu să sesizeze legătura strânsă ce o avea cu acest pământ. S-ar fi gândit el şi la alte lucruri adânci, poate şi-ar fi dat chiar răspunsuri la vechi întrebări existenţiale, dacă nu ar fi simţit o mulţime de corpuri rigide ce se mişcau sub el. Sări ca muşcat, dar se linişti repede când observă că stătuse până atunci pe o grămadă mare de crabi înfometaţi. Sau poate că aceste fiinţe intraseră sub el cât timp era inconştient pentru a-l sfârteca în cazul în care ar fi murit. Refuză să se gândească la o astfel de situaţie morbidă. Făcu câţiva paşi, dar, peste măsură de slăbit, se prăbuşi în nisip. Îi trebuia un timp de odihnă pe care nu şi-l putea permite însă, de frica crabilor. O sete teribilă îl chinuia amarnic. Privi în jur. Plaja nesfârşită, oceanul interminabil pe de o parte, pe de altă parte, acea pădure de palmieri pe care o ştie oricine din vederile trimise de alţii aflaţi în vacanţe pe arhipeleaguri populate cu oameni tuciurii şi păsări intens colorate, făcute parcă să-i distreze pe ei. La o depărtare considerabilă, adânc în interiorul insulei, deasupra covorului silvic, se putea distinge vârful unui munte ce semăna în mod ciudat cu o buturugă de copac demult uscată şi contorsionată. Suferea şi aproape că începu să delireze când apăru în apropiere, ca în vechi poveşti romantice, o fată nespus de frumoasă, cu părul lung şi bogat, unduit în valuri de vânt şi care purta o ulcea din lut ars, plină cu apă proaspătă, desigur. Îmbrăcămintea sumară lăsa cu generozitate să se vadă formele virginale ale fetei, iar ochii nespus de mari ai acesteia îl ameţiră pe Roger care leşină din nou. Frumoasa îi turnă cu grijă apă printre buzele uscate şi îl privi copilăreşte cum îşi revine. Naufragiatul crezu că visează din nou, şi, ridicat pe coate, o întrebă fascinat şi plin de speranţă:
- Eşti cumva o nimfă a mării?
- Nu. Sunt o localnică, chicoti fata.
- Şi care este numele tău frumoaso, întrebă Roger un pic zăpăcit de răspuns.
- Isis.
- Aha! Deci eşti o zeiţă!
- Ce-i aia o zeiţă?
Descumpănit privi iarăşi în jurul său şi se convinse că totul era real. Valurile udau cu zgomot plăcut plaja, vântul mişca uşor palmierii, nisipul era fierbinte, iar în ochii fetei se putea citi cu multă claritate nimicul. Revigorat, o părăsi pe binefăcătoarea sa fără fără prea multe vorbe, mai ales că îl salvase poate de la moarte. Aceasta plângea încet şi îi făcea cu mâna semne pe care Roger nu le înţelegea, sau nu vroia să le înţeleagă. Ajunse lângă nişte arbuşti cu mici fructe roşii otrăvitoare şi făcu un foc pe care fripse câţiva din crabii ce speraseră altădată să se înfrupte din el. Nu trebuie să ne mire capacitatea sa de a se descurca în situaţii extreme. În copilărie fusese cercetaş şi asta explică totul. Se scotoci prin buzunarele costumului său, care acum era destul de şifonat deşi nu îşi pierduse deloc din eleganţă. Stofă de calitate, vorba aia. Scoase o mulţime de bacnote cu care avusese grijă pe navă să-şi umple toate buzunarele şi le întinse pe nisip să se usuce. Îi ajungeau banii să trăiască într-un lux moderat o bună bucată de vreme în orice colţ al lumii, deşi simţea că povestea vieţii sale se apropie de sfârşit. Sau măcar de un nou început. Recapitulă toată aventura care îl adusese până aici şi i se păru destul de neobişnuit ce i se întâmplase, mai ales că viaţa lui fusese destul de liniară şi nu îi plăcuse niciodată imprevizibilul. Şi iarăşi chemarea insulei îşi făcu simţită prezenţa, ca şi cum ar fi venit din centrul întregului univers. De când îşi revenise din leşin simţea tot mai puternic acest strigăt insistent ce îi întărea convingerea că ar fi ceva răspunsuri de aflat.
Sigur era trecut de amiază, căci soarele nu mai dogorea la fel de puternic şi avea tendinţa de a se ascunde în spatele oceanului. Totuşi, mai erau câteva ore până la lăsarea întunericului. Roger îşi umplu buzunarele cu bacnotele uscate, se aranjă puţin încercând să ascundă cât putea de bine şifonatul hainelor, îşi scoase cravata şi cu sacoul costumului pe braţ porni în direcţia în care i se păruse la un moment dat că aude diverse zgomote. O barbă nu tocmai tinerească începuse să-şi facă uşor apariţia, iar părul era cam răvăşit, dar cu toate astea avea încă aerul unui intelectual obişnuit cu un standard ridicat de viaţă corupt însă de boem. Simţi după miros o moluscă moartă pe cămaşa sa şi o îndepărtă uşor scârbit. Merse o vreme prin nisip, apoi pe drumuri verzi umblate numai de animale, pentru a vedea mai încolo un ansamblu de construcţii ce păreau a fi imagini parţial dezvăluite ale unei staţiuni destinate turiştilor. Se apropie. Într-adevăr, o grămadă de căsuţe ce urmau arhitectura unor colibe băştinaşe, baruri cu formă rustică, nişte piscine modeste, mulţi palmieri, nimic pretenţios. Probabil o staţiune ce nu era obişnuită cu mulţi turişti. Şi totuşi turişti erau din belşug. Se deosebeau uşor faţă de băştinaşii dezgoliţi şi închişi la culoare ce încercau a le intra în graţii pentru a mai câştiga un bănuţ. Roger simţi brusc nevoia de a bea un whisky, mai ales că întâmplările prin care trecuse lăsaseră urme adânci în tiparele minţii sale. Văzu un bar cu terasă, suspendate pe un fel de piloni din lemn, destul de elegant totuşi, care probabil se adapta arhitecturii zonale. Priveliştea pe care o oferea era destul de drăguţă ţinânând cont că era situat chiar la marginea unei păduri de palmieri, deşi cam prozaică pentru gustul lui Roger. Nu avea nici un farmec pentru un bărbat obişnuit cu păduri de stejari sau de fagi. Dar un whisky băut într-o ambianţă tropicală e la fel de bun ca oriunde. Urcă nişte trepte din lemn, traversă o terasă ce cuprindea vreo cinsprezece mese, tot din lemn şi ele, ocupate în majoritate de europeni vârstnici şi se aşeză pe un scaun lângă bar pentru a fi servit cât mai repede cu putinţă. Ceru, binenţeles, un whisky dublu cu gheaţă şi, după ce sorbi absorbit o sorbitură, realiză cu un pic dezgust că tocmai degustase ceva băutură de contrabandă. Dar nu mai conta acum. Bău tot paharul şi comandă încă unul. Îşi făcu timp să privească în jurul său. La bar servea un individ cu o statură enormă ce îl privea niţel ciudat, dar cu o oarecare înţelegere, ca şi cum ar fi ştiut că el intrase în cine ştie ce aventură frivolă şi o ţinea într-o petrecere de cine ştie cât timp. Altfel, o figură imposibil de reţinut. Acest barman părea superiorul unui băştinaş micuţ, foarte energic, cu o faţă simpatică ce alerga în toate părţile pentru a prelua diverse comenzi şi a le onora cu o maximă abnegaţie. Era ospătarul perfect, ce mai! Cu toate astea, marele barman părea tot timpul nemulţumit, şi numai ce îl auzeai strigând: „Brunel, sterge masa domnilor de colo”, sau „vino şi aprovizionează barul, că te sparg!”. Astfel că acest Brunel era parcă în mai multe locuri odată. Pare de neconceput, dar energia micuţului băştinaş îl lăsa în urmă pe obositul naufragiat.
O emoţie plăcută îl cuprinse pe Roger după ce consumă o cantitate considerabilă de alcool. Începu să se simtă bine şi îl binedispuse dispoziţia bătrâneilor europeni chercheliţi, fericiţi să îşi facă de cap într-un asemenea loc, departe de vocile ce i-ar fi putut condamna pentru păcatul de a se purta aşa cum firea lor le-o cerea. Privirea i se opri asupra unei mese marginale ocupată de o doamnă ce părea absentă la tot ce o înconjura. Rămase împietrit. O atracţie fenomenală ce radia dinspre această femeie către el îi opri parcă mişcările inimii şi îl învălui cu fire nevăzute ce începeau a-l strânge cu o putere uşoară. Era cea mai interesantă prezenţă feminină cu care se confruntase în întreaga sa viaţă, şi chiar se putea lăuda cu câte ceva. Îmbrăcată modest, doar cu o rochiţă simplă pe care se puteau distinge câteva scoici, sau poate fosile, dădea impresia că acest articol a fost creat special pentru pielea ei. O rochiţă simplă pe un corp frumos, ce ieşea din tiparele creaţiei superficiale ale modei, cu uşoare rotunjimi, cu mâini micuţe, frumos îngrijite, picioruşe fragile susţinute de pantofiori cu toc scurt. Alături, pe masă, o pălărie cu boruri largi se odihnea şi completa o ţinută ce exprima farmecul interbelic, la ani lumină de trendurile actuale. Trecută de 30 de ani era o apariţie ce nu se remarca prin frumuseţea feţei, însă trăsăturile sale de o fineţe rară, dobândite prin inteligenţa ce se putea citi instantaneu în ochii de un negru absolut, dădeau chipului o nobleţe greu de egalat. Această nobleţe era susţinută şi de felul în care-şi ţinea părul său moale şi închis la culoare, prins la spate destul de simplu. Acest fel de a-şi prinde părul, dezvelea un gât delicat pe care Roger simţea că l-ar putea muşca oricând. Ştia că nu va putea rezista acestei femei totale.
O clipă de neatenţie şi Brunel, ospătarul, se împiedică în apropierea necunoscutei câştigând atenţia tuturor clienţilor, precum şi înjurăturile barmanului. Momentul era cum nu se poate mai bun. Roger sări în ajutorul ospătarului ridicându-l ca pe un copil şi rămase în faţa frumuseţii neconvenţionale fără a putea scoate un cuvânt. Aceasta îl zări şi, spre uimirea sa, femeia tresări mai mult decât vizibil emoţionată scoţând un sunet scurt, privindu-l cu cei mai surprinşi ochi. Nimeni nu ar fi putut spune ce se petrece între aceste două personaje ciudate şi, în scurt timp, toţi clienţii îşi văzură de vinurile, coctailurile şi apele lor minerale, amuzându-se de întâmplare. Cei doi însă, nu-şi reveniră prea repede. Atras ca de un magnet abisal, bărbatul se apropie şi ceru voie încet, apoi se aşeză la masa femeii ce îşi dădea acordul printr-o mişcare uşoară a capului.
- Stimată şi fermecătoare vrajă, cu riscul de-a mă trimite să plimb ursul pe la alte mese, trebuie să-ţi mărturisesc că, involuntar, am fost prins în mrejele pe care probabil nici nu le-ai întins. Este ca şi cum privirea ta poate pătrunde şi dezvălui partea cea mai intimă a fiinţei mele.
Femeia părea să fie de aceeaşi părere.
- Inexplicabil simt acelaşi lucru pentru tine, dragul meu, şi încă ceva foarte plăcut intuibil, ca o regăsire.
- Roger, se prezentă acesta primind mâna catifelată a doamnei pe care o sărută cu o sinceră delicateţe.
- Oltuţa, răspunse aceasta întârziind să-şi retragă mâna, aşa cum era de aşteptat. Şi la uimirea bărbatului recunoscu că pare un nume ciudat, chiar dacă s-a născut dintr-un râu aflat în România.
- Oh! Dar este un nume fenomenal. Şi te cuprinde de minune. Eu nu aparţin nici unei ţări. Sunt cetăţean al lumii. Cu un tremur în glas remarcă: Ai simţit şi tu nevoia de a fi aici!
- Da!
Tăcură mult timp după aceea. Se priviră îndelung, îşi atinseră mâinile, chiar se sărutară ardent, ghidaţi de sprirala trăirilor interioare şi uitară o vreme în ce loc se află. Ştiau că este neobişnuit ceea ce li se întâmplă, însă îngropară raţiunea în favoarea unor instincte atavice ce păreau a se fi perpetuat în materia din care erau constituiţi încă de la începutul timpului. Era mai mult decât o simplă mare iubire între doi parteneri ce se aruncaseră orbeşte unul în braţele celuilalt. Simţeau amândoi că formează împreună întregul căutat cu atâta râvnă. Un întreg ce nu va mai putea fi niciodată desfăcut.
Poate că starea de atracţie irezistibilă a celor doi proaspăt îndrăgostiţi s-ar fi prelungit într-o manieră fericită, însă o zguduitură puternică cuprinse întreaga terasă, răsturnând pe jos pahare, sticle şi chiar pensionari europeni. Roger şi Oltuţa reveniră violent la realitatea înconjurătoare şi priveau la oamenii panicaţi ce se întrebau unii pe alţii ce se întâmplase. Primul lucru ce le veni în minte fu un cutremur, dar renunţară curând la această idee când observară liniştea teraselor alăturate sau a simplilor trecători.
- Este probabil opera termitelor ce rod pilonii de susţinere ai terasei,
observă destul de serios Brunel, ospătarul simpatic.
Toată lumea râse revenindu-şi din sperietură, iar barmanul aruncă cu un
tirbuşon după ospătar. Dar o nouă zguduitură puternică alungă oamenii în stradă şi până şi cei doi îndrăgostiţi fură nevoiţi să părăsească platforma. Tocmai la timp. În câteva secunde se prăbuşi toată şandramaua cu un zgomot asurzitor. Când totul se termină, oamenii putură vedea îngroziţi un mare muşuroi de termite ce fugeau să caute alţi piloni de ros.
Dar Roger şi Oltuţa erau deja absenţi la ceea ce se întâmpla în jur. Mână în mână porniră la drum cu ochii aţintiţi spre profunzimea insulei, mai exact, spre acel vârf de munte ce semăna atât de bine cu un buştean contorsionat. O chemare clară nu lăsa nici un dubiu asupra direcţiei de urmat. Instinctiv, bărbatul săruta mâna femeii în timpul mersului şi parcuseră tăcuţi cărările făcute de animale, dar şi de turişti şi ghizii lor. Pe măsură ce se apropiau de munte, cărările erau tot mai puţine, iar plantele se înmulţeau îngreunându-le ascensiunea. Nu simţiră greutatea urcuşului şi nu apreciară cât timp se scurse, însă ajunseră sus în plină noapte, deşi o lună portocalie lumina destul de convingător împrejurimile. Frumoase împrejurimi, însă cei doi nu mai aveau ochi să vadă. Şi totuşi începură să se sesizeze o altfel de realitate. Simţurile li se ascuţiră şi auziră foarte clar paşii animalelor de la poalele muntelui, bătăile inimilor acestora. Puteau acum palpa fără nici o dificultate atomii de gaz ce îi înconjurau. Dar transfigurarea îi schimbase şi nu se mai puteau bucura de noile proprietăţi dobândite. Se îndreptară în transă spre o grotă nu foarte adâncă, luminată în totalitate de o lavă liniştită ce urca cu zgomot încet din măruntaiele pământului. Aşezaţi pe o pulbere de cenuşă fierbinte cele două entităţi se cuprinseră într-o îmbrăţişare totală şi coborâră în abisul noului întreg ce se constituise. O lume nouă se percepu, moleculele se desprinseră în atomi, atomii în alte particule ce se sparseră la rândul lor. Amintirile se şterseră în totalitate, conştiinţa de sine dispăru şi ajunseră la esenţă, acolo unde nu se mai poate percepe nici lumină nici întuneric, nici diviziune şi nici mişcare. Doar existenţă

Efemer într-un palat, autor Robert Petrache

Codruţa picta cu o pensulă minusculă singurul geam al camerei ce dădea spre grădina acum posomorâtă şi învăluită de culorile oarbe ale ceţei. O minunăţie de delfin pe verticală, îmbrăcat într-o rochiţă albastră, apoape transparentă, se ivi vesel de sub capătul păros al pensulei. Afară continua să plouă abundent sub un cer înnorat ca de noiembrie, fapt ce obligă o biată pasăre neagră ce-şi găsise adăpost la geamul său să croncăne sinistru, deşi poate nu aşa ar fi vrut vietatea să sune strigătul dezolării sale. Un strop de ploaie ciufuli aviara întunecată. Ascultând atentă, zgomotul plăcut al picăturilor de ploaie o făcură pe femeie să-şi lase imaginaţia în tărâmul amintirilor, acolo unde erau în siguranţă, ea şi iubirea sa. În locurile pline de vrajă unde îşi împliniseră dragostea odinioară, rostogolindu-se fericite într-o apropiere carnală prin straturile colorate ale extazului. Ea şi Delfina. Mirosul fetei iubite ieşi din periferiile neuronale unde rămăsese prizonier pînă la sfârşitul existenţei. Şi atingerea moale şi caldă parcă i-o simţea. Iar chipul ei frumos şi aproape alb i se arăta obsesiv. Codruţa se înfioră toată, iar pielea sa deveni trandafirie.
Liniştea fu spartă dureros de paşii apăsaţi ai unui bărbat ce ajunse în dreptul Codruţei o dată cu dezlănţuirea unui tunet ce parcă rupse cerul în două. Femeia tresări luându-şi rămas bun de la fantasme.
- Bună seara, doamna mea! Soţul său, Rudi, încercă să pară amabil. (ce mârlan!)
- Bună seara, Rudi!
Acelaşi glas neutru şi visător ca întotdeauna. Bărbatul se înfurie instantaneu, dar se stăpâni. I-ar fi plăcut în momentul acesta să o poată pedepsi cum ştia el mai bine. Să o prindă de părul galben ca spicul ce se unduia mult prea sfidător şi s-o târască după sine sperând să audă plânsete şi rugăminţi. Ce ar mai lovi-o cu pumnul peste guriţa ei roşie şi delicioasă până ar cere îndurare. Si poate s-ar îndura, dacă l-ar iubi măcar un strop.
Deci, care-i treaba cu individul ăsta Rudi, soţ, ce a intrat un pic cam incomod pe scenă, nu? Un destin blazat. Provenit din rândul elitelor culturale şi marţiale ale patriei ce frecventa cu frecvenţă cercurile aşa zisei „înalte societăţi”, tânăr maior în Garda Regelui, plăcut fetelor de generali în general, mustăcioară subţire şi neagră, educat, dar şi cult, având drept unică obsesie pe soţia lui, Codruţa. Rudi moştenise împreună cu fratele său, Nordu, o avere frumuşică şi o minunăţie de palat, nu prea mare în dimensiuni, dar foarte elegant, pe care îl împărţeau. Este vorba de palatul în care se întâmplă prezenta acţiune. Elegant şi pe interior, cu săli mari, frumos împodobite, lumină roşiatică, de un stil arhitectonic greu de precizat. Era ca şi cum clasicismul francez de secol XVIII ar fi înghiţit pervers urme de baroc. Scară răsfirată, cu balustradă sculptată şi mobilier de epocă pretutindeni. Rudi o luase de soţie pe Codruţa la insistenţele părinţilor fetei ce doreau să o scoată mai repede din Marele Scandal interfamilial şi faptul că el o iubea în secret încă de pe atunci, va rămâne secret toată viaţa. Până aici totul pare normal. Dar lucrurile nu au fost aşa normale. Codruţa nici nu vroia să audă de măritiş şi a urmat o lungă perioadă de opoziţie crâncenă. Fata s-a retras profund în sine, se ascundea te miri pe unde şi nu vorbea cu nimeni. Puternice scene de isterie şi câteva tentative de suicid, evident nereuşite. Această stare a perpetuat şi într-o zi a fost găsită într-o baltă de sânge tăiată rău pe mâini cu o lamă de ras. Probabil nu a fost o tentativă de suicid pentru că pe mâini rămăseseră urmele tăieturilor, distingându-se pe braţul stâng cuvântul „solitutine”, iar pe braţul drept cuvântul „dezolare”, deşi în oglindă poate părea invers. Prin aprobare unanimă a fost cazată la un azil de nebuni. Era la un pas să scape de bărbat cu nebunia ei, dar Rudi cu cât simţea că o pierde, cu atât mai mare îi era dorinţa. A forţat lucrurile într-o manieră aristocratică şi s-a ales cu o mireasă sclipitor de frumoasă, blondă şi bizară. I-au trebuit, totuşi, câteva săptămâni până a prins-o şi a târât-o în patul său unde i-a rupt rezistenţa. Ani de gheaţă au trecut, iar el a ajuns să o venereze, să o iubească şi urască în aceeaşi măsură. Ar fi vrut măcar o privire de-a ei în toţi aceşti ani, sau măcar un cuvânt, o întrebare, nu doar răspunsuri seci. Dar era întotdeauna politicoasă şi rece, impenetrabilă, fapt ce o situa permanent într-o altă sferă, sau în mai multe odată.
Povestea Codruţei e simplă şi întunecată. Copil de burghezi foarte avuţi, ridicaţi peste noapte, nu ar fi avut prea mult de învăţat de la ei, însă averea părinţilor îi putuse asigura o educaţie fină, cu profesori particulari renumiţi. Cunoştea la fel de bine literatură, istorie, filozofie, artă, două limbi clasice şi două limbi străine. Fusese trimisă la o facultate cu internat, iar acolo agrease mediul acela sobru, învăţătura şi pe Delfina, colega sa de cameră cu care se plăcuse de la prima privire. Relaţia lor s-a aprofundat într-un timp foarte scurt. Câteodată se priveau minute în şir fără să zică nimic, iar primul sărut a venit firesc, ca şi cum era obligatoriu să se întâmple asta pentru asigurarea continuităţii ordinii universale. Ţineau ascunsă iubirea lor de privirile hulpave, însă în camera ce devenise lumea lor vrăjită, fetele se dăruiau total una alteia. Stăteau îmbrăţişate şi zile întregi, iar nopţile se odihneau goale în acelaşi pat, mângâiate de raze lunare şi perdele fluturânde.
Codruţa se simţea reîntregită prin dobândirea Delfinei, ajungându-se la starea în care îşi simţeau nevoile reciproc într-un mod natural, fără a se privi măcar. Până la sfârşitul facultăţii nu au ştiut decât de iubirea lor transcedentală, iar când momentul despărţirii a venit brutal, fetele au fost total năucite şi nu şi-au revenit zile întregi. Părinţii lor, foarte surprinşi, nu au înţeles nimic. Şi la un moment dat fetele au fugit împreună, ca două căprioare hăituite şi pierdute. Descoperite şi aproape sechestrate, Delfina nu a putut îndura şi şi-a luat zilele prin singurul zbor al vieţii sale. Codruţa nu s-a putut recupera niciodată şi trăia aproape în neştire, rememorând amintirile atât de dragi cu fiinţa vieţii ei. Apoi apăruse bărbatul acesta, Rudi, despre care credea că scopul său este acela de a dispune de ea, poate ca o pedeapsă nedreaptă.
Şi dacă tot a venit timpul prezentărilor, să cunoaştem alte două personaje, cam neinteresante ce-i drept, dar care sunt foarte importante pentru cele ce vor urma. Nordu este fratele un pic grăsuţ şi cu moacă aparent jovială a lui Rudi, iar Vestulina este soţia sa întotdeauna elegantă şi cu o privire de vulpe. Acest frate se ocupa cu aeronautica, avea mustăcioara de rigoare, păr dat cu lac, şi o iubea până la paroxism pe Condruţa, făcându-i avansuri, nu de puţine ori, chiar sub ochii soţiei înnebunite de gelozie. Pe ascuns îi trimitea poezioare compuse de el pe care Codruţa nu le citea niciodată, ci doar le ardea plină de amar.
Când lucrurile deveniseră inevitabil banale, iată că apar ultimii doi prezentaţi plini de voie bună. Nici nu se dezbrăcaseră la intrare ci fugiseră pur şi simplu în camera de seară, lăsându-l pe Valerian, majordomul casei, cu gura căscată.
Nordu un pic transpirat şi respirând cu greu:
- Bună seara dragii mei! Rudi am o veste nemaipomenită. Suntem cu toţii invitaţi la balul dat de ambasadorul Franciei peste două seri. Vor fi prezenţi regele şi cu regina împreună cu prinţul moştenitor. Codruţa arăţi ravisant în seara asta!
- Parcă asta i-ai zis-o şi ieri seară, băgă de seamă în zeflemea Vestulina ce-şi aruncase voit neglijent gulerul de vulpe peste animăluţul Codruţei, o pisică mică şi neagră. Animalul fugi speriat în braţele Codruţei.
- Păi asta chiar este o veste nemaipomenită, se bucură Rudi care adora astfel de evenimente în care fiecare îşi fixa cât putea de bine poziţia pe scările obscure ale ierarhiei sociale. Codruţa te rog să te pregăteşti pentru această seară! Ştiu că vei frânge iarăşi câteva inimi, observă Rudi cu ciudă, dar cu un glas ce se voia a fi neutru. Lui Nordu îi sclipiră ochii într-un mod ciudat.
- Va fi precum vrei, se auzi din depărtări fata pe care erau privirile pline de poftă ale celor doi bărbaţi şi uitătura rea, cu coada ochiului a Vestulinei. Şterse cu mânuţa delfinul desenat pe geam pentru a-l feri de privirile străine.
Cât de superficiali puteau fi oamenii ăştia ce se bucurau pentru o petrecere în care se etala în mod conştient ipocrizia! Valerian îi privea indiferent, căutând un punct fictiv deasupra lor.
- Atunci lucrurile sunt stabilite. Rudi promise că va înştiinţa el pe şofer şi strigă la majordom să le aducă vin moldovenesc din vechi podgorii domneşti.
Aveau şi ei nişte vii bune, de asemenea moştenite, cu un vin excelent, însă băutura destinată domnitorilor era mai tentantă. După primul pahar de vin, urmat îndeaproape de al doilea, Vestulina afirmă visătoare:
- Se spune că prinţul moştenitor s-a despărţit de poeta cu care era împreună de doi ani. Oricum nu a ajuns la vârsta căsătoriei. De ce nu şi-ar trăi viaţa? E tânăr, inteligent, frumos şi bogat. Ar fi nedrept să aparţină unei singure femei.
- Iarăşi gânduri de aventurieră, o certă uşor Nordu. Stai aproape de el, poate te va băga până la urmă în seamă. Ştia însă că soţia sa nu şi-ar fi compromis niciodată căsătoria. Avea o situaţie mult prea bună. Oricum nu era gelos pe ea.
Vestulina aruncă nişte săgeţi verzi şi mai luă un pahar de vin.
- Nordu, te rog atunci să o chemi mâine pe mătuşa Ulfina pentru a-i alege toaleta Codruţei, care precum ştii, nu pune nici un preţ pe lucrurile astea.
Fata se bucură o clipă la auzul numelui mătuşii Ulfina. Era singura fiinţă la care ţinea pentru că o mângâia cu milă şi îi spunea „biată fată”. Vestulina aruncă un „noapte bună” forţat şi plecă clătinându-se, dar bărbaţii nu băgaseră de seamă cu ochii pe Codruţa. Aceasta, scârbită de privirile insistente îşi imagină o cameră spaţioasă plină cu capete tăiate şi sângerânde ale unor bărbaţi cu mustăcioară. De obicei însă avea porniri paşnice. Seara se termină ca întotdeauna cu o tăcere jenant de prelungită, în căscatul majordomului.
Codruţa nu împăţea niciodată patul cu soţul său aşa că nopţile întregi erau numai ale ei. Ajungând în camera sa micuţă, dar elegantă se trânti frântă în patul cu baldachin sculptat şi visă cu ochii daţi peste cap. Pe o pajişte verde încălzită de soare, cu căluţi coloraţi şi căprioare ce pasc nestingherite, se aleargă cu Delfina, apoi, tăvălite goale pe jos inspiră aroma unei dimineţi ce-şi disipă esenţa prin iarba grasă. Ce bine era atunci când visa. Viaţa reală i se părea haotică şi de neînţeles pe când planul imaginaţiei, atât de evoluat, avea o logică rafinată şi era mai aproape de expresia supremă a puterii existenţei. Din sfera sa nativă, individualitatea Codruţei era trasă cu violenţă într-un corp ce aparţinea unei realităţi mici şi josnice în care era obligată să joace un rol sinistru, sau poate esenţial. Dar noaptea era a ei. Atunci putea evada din concret.
Ceea ce a urmat nu i-a plăcut deloc fetei. A fost trecută prin zeci de rochii, spartă o oglindă, înţepături şi ciupeli ale servitoarelor. I s-a găsit până la urmă toaleta potrivită unui bal de o asemenea însemnătate, iar mătuşa Ulfina a mângâiat-o duios pe cap şi i-a spus „biată fată”.
În seara evenimentului, agitaţie medie. Rudi veni la ea în cameră şi o dăscăli cum să nu îl facă de râs, să răspundă când este întrebată şi să stea mai mult pe lângă el. „Nu sunt copil” îi replicase fata, iar pe bărbat îl luase un râs puternic. Îi ceruse să o lase să-şi ia pisica cu ea la bal, iar Rudi râsese şi mai tare.
În noaptea balului, coborâră cu mare fast scările palatului de care erau atât de mândrii şi, în privirile admirative ale servitorilor, intrară toţi patru în limuzina neagră. Valerian, majordomul, scutură în secret o batistă ce păstra lacrimile sale.
Reşedinţa franţuzului era amplasată undeva în afara metropolei. Tot un palat, fiindcă se purtau palatele. Un parc imens în jurul său, luminat electric şi eclectic, nu-şi putea totuşi dezvălui cotloanele întunecate. Sălile mari ale palatului, de o eleganţă îndoielnică, susţineau o atmosferă animată de toate acele fiinţe îmbrăcate ciudat ce se plimbau de colo-colo: elita ţării. Cei patru se pierdură în mulţimea de cunoscuţi şi, printr-o atitudine adecvată, îşi jucară rolul de membrii ai unei societăţi exclusiviste. Codruţa mai că ameţi de la atâtea parfumuri, voaluri şi priviri. Agitaţia şi lumina îi făceau rău. Îl prinse un pic speriată pe Rudi de braţ, văzându-l ca pe singurul cu textură cunoscută de ea. Bărbatul intui scopul gestului şi nu îşi făcu speranţe deşarte.
Pentru a-i provoca un moment stânjenitor, Vestulina se apropie de Codruţa şi o împunse cu un ac pregătit din timp. Dar fata se abţinu de la a striga chiar şi la a treia împunsătură. Vestulina se văzu nevoită să renunţe, blestemând morbid în gând.
Toate figurile ce i se perindau prin faţa ochilor îi păreau Codruţei total necunoscute şi înghiţea cu greu zâmbetele obligatorii, mai ales că toate trimiteau mesaje murdare. Bărbaţii ascundeau în spatele lor surpriză şi dorinţă, iar femeile ura instantanee faţă de cea care părea că le ameninţă însăşi feminitatea. Creierul parcă îşi pusese plasturi pe alocuri îndepărtând-o încet-încet de realitatea înconjurătoare. Rudi simţi că o pierde de lângă el şi o trase cu grijă pe unul dintre balcoane unde putea respira mai uşor.
- Codruţa trebuie să fii tare. Este o ocazie prea importantă ca să mă laşi baltă. Îţi promit că acasă nu te mai deranjez trei zile dacă vrei.
Iar Codruţa se ţinu tare şi refuză toate invitaţiile la dans, chiar şi pe cea a prinţului care venise între timp înconjurat de glorie, faimă şi părinţii săi, regele şi regina. Panicat, Rudi îi şopti răstit la ureche:
- Ce faci femeie? Ai înnebunit? Dansează imediat cu prinţul sau ne vom pierde bunul renume.
Dar fata nu mai era prezentă. Mulţimea făcuse respectuos un loc acceptabil pentru momentul serii. Întinse mecanic mâna celui ce o ceruse la dans şi se aruncă în vraja circulară a valsului ghidată de braţele experimentate ale moştenitorului tronului. Dar nu mai era prinţul. Cu ochii închişi plutea împreună cu iubirea sa prin sferele numai de ele explorate. Braţele puternice ale prinţului se transformaseră în mâini fragile şi delicate, părul îi crescuse în valuri blonde odată cu feminizarea delfină a chipului. Codruţa îşi trăia intens dansul vieţii alături de iubirea sa moartă, într-o îmbrăţişare arzândă. Toate înaltele feţe din jur văzură cu uimire şi aviditate apropierea nefirească dintre cei doi şi chiar şi prinţul simţi ceva nedesluşit. Bărbaţii înnebuniră cu ochii la acea fiinţă ce parcă plutea în braţele unui personaj ce nu se mai distingea. Femeile, unele fascinate, altele furioase, Nordu la o excitare senzitivă totală, cu ochii cât cepele, Vestulina ce arunca flăcări pe ochii săi frumoşi cu pumnii strânşi până la sângerare, Rudi încremenit de gelozie, neputinţă, ură şi iubire. Parcă căzuse plafonul pe el şi îl apăsa cu toată greutatea unui palat. Auzea târnăcoape de dincolo de piatra sfărâmată venind spre el, dar nu spre a-l salva, ci spre a-l sfârteca. Jură să i-o plătească soţiei sale cu vârf şi îndesat. Trebuia să schimbe totul fiindcă în felul ăsta o lua razna.
Când dansul se opri, timpul se opri. Cu toţii erau înmărmuriţi de cele petrecute. Până să apuce lumea a se dezmetici, Codruţa, într-o stare aproape cataleptică, fu luată pe şase braţe şi dusă la maşină. Afară începuse să plouă încet cu picuri ce purtau în ei întunericul nopţii.
Şoferul porni în trombă răscolind violent băltoacele ce se formaseră pe drum. Codruţa îşi reveni, dar nu-şi amintea nimic. Nici nu avea sens să se mai uite la feţele soţului şi cumnaţilor, ceea ce mă scuteşte pe mine de a le mai descrie, deşi sunt uşor de imaginat. Atmosfera încărcată de frustrare făcu să explodeze un caciuc al automobilului, tocmai la timp pentru a distrage spiritele înverşunate. Coborâră cu toţii şi realizară că s-a zis cu comoditatea. Norocul lor că se oprise ploaia şi o lună enormă lumina puternic împrejurimile sălbatice în care se opriseră. În timp ce şoferul înlocuia cauciucul spart, priviri tăcute, pline de încărcare sufletească extremă se ciocniră cu furie între ele. Trebuia să se ajungă la un punct culminant.
Noul cauciuc se dovedi nefolositor pentru că motorul maşinii refuză total să mai pornească. Parcă se derulau etape dintr-un plan precis stabilit. Se înţeleseră ca şoferul să rămână la maşină să o păzească, iar ei să meargă pe o scurtătură spre a ajunge în oraş. Nu de alta, dar doamnele puteau răci, aruncase ca argument suprem Rudi. Nu-şi puseră problema că scurtătura trecea chiar printr-o mlaştină, Codruţa cu atât mai puţin. Mergeau în şir indian chinuit, împiedicându-se la tot pasul şi afundându-se în mâl. Vestulina blestema de mama focului şi după un timp ceru o pauză, adăugând:
- Se pare că ne-am rătăcit. Fantastică idee aţi avut feciori. Şi gentilă. Să târăşti două doamne prin mlaştină este culmea preţuirii sexului slab.
Doborâţi de gânduri se aşezară pe buşteni putreziţi, Codruţa la o mică depărtare de ei, suficient cât să fie cuprinsă întreagă de privirile celor trei. Şi cum stătea naturală şi absentă, cu luna-n păr şi învăluită de mister, Rudi realiză definitiv că n-o va avea niciodată. Toate frustrările sale explodară prin craterul deschis adânc în nimicnicia sa. Ajuns la un paroxism cerebral şi cu o piatră găsită alături în mână, bărbatul scoase un urlet neomenesc şi sări asupra Codruţei spărgându-i ţeasta şi lăsând-o fără suflare într-o baltă de sânge. Ca nişte prădători ce-şi urmăresc înfometaţi victima, Nordu şi Vestulina săriră şi ei înnebuniţi pe muribundă şi o zdrobiră cu ce le venea la îndemână. Pietre, crengi, unghii şi muşcături vătămară corpul fragil ce eliberă individualitatea atât de chinuită a Codruţei pentru a se întoarce în matcă. Roşul sângelui revărsat deveni negru în lumina obscură a lunii şi în trăirea de-o clipă a lumii. Frânţi de oboseală, cu cadavrul fetei în braţe, căzură într-un somn profund, eliberator. De-acum putea să se întâmple orice. Pentru cei trei se înfăptuise revenirea la normalitatea destrămată de simpla prezenţă a Codruţei. Visară nori negri şi pufoşi.
La lumina zilei sângele redeveni trandafiriu şi nu prezenta urme de coagulare. Imaginea răsfirată a Codruţei moarte îi aduse în simţiri pe cei trei care o văzură în postura unică ce ţi-o dă absenţa vieţii. Regretele nu existau şi nici nu-şi aveau rostul. Muţi, scormonind mocirla cu mâinile reuşiră să facă o groapă destul de adâncă pentru a reda trupul bacteriilor care îl cereau.
Muşamalizarea a fost mai mult decât simplă. În întunericul nopţii Codruţa, ştiută de toată lumea ca neprietenă a realităţii, s-a rătăcit şi a pierit în mlaştină spre durerea neconsolată a celor ce o iubeau. Însă lucrurile nu au mai fost niciodată la fel. Fără a simţi nici un fel de vină în uciderea ei, Rudi, Nordu şi Vestulina aveau nevoie de cea care prin starea ei de absenţă obişnuită le certifica prezenţa, trăirea, concentrarea. O nouă dorinţă şi necesitate de neoprit se năştea în ei. Când şi-au dat seama că trăiesc la unison aceleaşi senzaţii au fugit disperaţi în mlaştină să-i caute trupul pentru a se mânji cu rămăşiţele ei, dar în zadar au scormonit fără odihnă, căci mlaştina a refuzat să le-o mai întoarcă. Codruţa devenea vitală pentru orice element. S-au întors la palat pe brânci, plini de noroi, cu hainele rupte, extenuaţi, dezumanizaţi, sub privirea uşor curioasă a majordomului Valerian.
Dacă nu m-ar distrage ploaia asta calmă ce-mi stropeşte sufletul, ţi-aş povesti trăirile ascunse ale celor vinovaţi de privarea vântului de a mângâia buclele cele mai blonde. Dar aşa, te fac părtaş la crimă şi vei simţi pe propria piele zbuciumul celor trei uniţi acum prin legături absolute şi inconştiente.
Le apărea obsedant în vise, îi simţeau parfumul oriunde în jurul lor; deveniseră nişte epave ascunse de ochii lumii în spatele zidurilor elegante ce parcă ascundeau la rândul lor o încruntare gânditoare. Vestulina îşi stricase frumoşii săi ochi cu lacrimi prea fierbinţi ce pătrundeau prin piele. Nordu nu mai simţise dorinţă carnală, iar Rudi se târa toată ziua. Când luna plină îşi înfingea razele prin perdelele negre, de doliu, trimiţând picuri de lumină în camerele întunecate îi apuca isteria, zgâriau şi urlau. Servitorii fugiseră, in afară de fidelul şi claustrofobicul majordom Valerian. Locul în care se află Codruţa rămâne secret.
Trecură ani în care palatul îşi gusta fericit ruina. Într-o noapte neobişnuită de noiembrie se dibuiră toţi trei în capul scărilor cu balustrade frumos şi cu mult bun gust sculptate, mândrie demult apusă. Resemnaţi priveau prin ochii umflaţi perdelele fluturânde la nişte geamuri sparte. Şi atunci, în uşa larg deschisă prin care vântul chiuia îşi făcu apariţia ea. Cadavrul alb al Codruţei plutea încet. Inimile damnaţilor se umplură de o speranţă fără speranţă. Printre firele blonde, ochii reci de mort îi ţintuiau fatidic şi pe măsură ce fantasma se apropia, frica şi îngheţul puseră stăpânire absolută pe ei, vibrând în mădularele lor schiloade. Paroxismul veni o dată cu atingerea rece a mâinilor albe. Apoi muriră.