Rezumare la sublim , autor Robert Petrache

Micuţa ambarcaţiune se legăna brutal în voia valurilor ca şi cum s-ar fi aflat în mijlocul unei tornade teribile ce devastează totul cu o uşurinţă organică. Şi chiar se se afla într-o tornadă devastatoare ce îşi făcea de cap purtând ambarcaţiunea în direcţii involuntare şi aducând violent pericolul în simţirile unui echipaj ce-şi punea greu la încercare nervii şi experienţa cu care se putea lăuda prin cârciumi, dar aici ezita să-şi spună cuvântul. Ploua abundent, iar valurile sărate, mixate indecent cu stropii de ploaie mai puţin săraţi se loveau de cabina îngustă a vasului în care stăteau cuprinşi de panică trei marinari vânjoşi, ce păreau prea fricoşi pentru statura lor. Cei doi mateloţi îşi priveau cu speranţă căpitanul aşteptând o minune din partea acestuia. Comandantul navei însă, şocat de posibilitatea unei iminente scufundări, urmărea absent zborul delirant a doi pescăruşi ce nu-şi găseau drumul spre ţărm printre palele de vânt ce ridicau stropii de ocean la înăţimi ameţitoare. „Oare ce blestem inchizitor a făcut ca aceste creaturi să se rătăcească în plină furtună?” gândi căpitanul aprinzându-şi luleaua şi trăgând o duşcă apreciabilă de rom aşa cum îi stă bine oricărui bătrân lup de mare. Scuipă însă scârbit romul pentru că el nu era un bătrân lup de mare. Ajunsese căpitanul acestui vas prea mic pentru orgoliul său, prin atitudinea răuvoitoare a determinismului, dar nu are rost să insist pe soarta unui personaj ce va dispărea atât de curând din această povestire. Dându-şi seama că drumul spre ţărm ar fi sinucidere curată, micuţii pescăruşi, pentru că aveau o talie neobişnuit de redusă, îşi găsiră adăpost prin cotloanele vasului zguduit ca de spasme. Legănându-se odată cu nava, comandatul închise ochii la ideea de a avea doi pasageri clandestini din neamul aviarelor. Situaţia impunea şi o astfel de generozitate.
- Ţineţi vasul în vânt! Căpitanul lansă o comandă tardivă şi fără rost, în
condiţiile în care aşa-zişii marinari erau paralizaţi de frică.
Pe bord, acele busolelor şi a celorlalte cadrane misterioase, precum şi a unui astrolab medieval stricat o luaseră razna. Alimentarea cu energie electrică avea şi ea de suferit, lumina stingându-se şi aprinzându-se după bunul plac. Nu era o situaţie deloc convenabilă. Întunericul şi dezorientarea aparaturii puteau duce la blocarea controlului navei şi în final, de ce să nu o spunem, la teribila şi macabra moarte. În momentul în care această împrejurare deosebit de periculoasă părea că se prelungeşte la nesfârşit, mateloţii începuseră să se obişnuiască cu noua stare de lucruri, ba chiar îi gâdila un uşor plictis. „Cum ne-o fi norocul” gândeau la unison destupând sticle mari de rom. Trecând parţial starea de şoc, unul dintre marinari întrebă mai mult pentru sine, cu gândul clătinându-se:
- Credeţi că ar trebui să aducem la cunoştiinţa pasagerului nostru
situaţia gravă în care ne aflăm? Ar fi corect aşa dacă ne gândim la preţul enorm pe care l-a plătit pentru această călătorie.
Căpitanul se ambală scoţând rotocoale mari de fum dintr-o gură special
nebărbierită pentru crearea imaginii de seriozitate marinărească:
- Tu crezi că omul ăsta e un idiot ce stă liniştit într-o cabină zguduită din toate părţile, citind poate un roman captivant, fără a avea nici cea mai mică bănuială asupra stării vasului cu care călătoreşte? Probabil că acum ne înjură vârtos şi regretă banii pe care cu atâta generozitate ni ia-mpărţit. Mă rog, ar fi bine totuşi să-i spunem că nu putem acosta pe insulă, ba chiar, cu voia tenebrelor, am fi fericiţi dacă am putea face cale întoarsă. După ultimele date meteorologice se pare că furtuna insistă să rămână în aceste ape puţin adânci, dar bogate în stânci subacvatice populate cu arici de mare şi duşmanii lor, paraziţii aricilor de mare. Cine se încumetă să înfrunte urgia de afară pentru a coborî la omul ăsta?
Marinarii se făcură mici de tot, şi aproape că se ascunseră unul în spatele celuilalt, când, în momentul următor, uşa cabinei se trânti cu un zgomot puternic lăsând bucăţi ale vijeliei de afară să se împrăştie necontrolat prin toată cabina. Cu un zâmbet naiv se postă la intrare multdiscutatul pasager. În spatele lui furtuna urla nebună cerând convinsă cât mai multe vicitme, dar părea că asta nu îl impresionează câtuşi de puţin. Elegant, purta un costum negru croit, după aparenţe, într-o cunoscută casă de modă. Costumul era completat de o cămaşă gri având ca accesoriu o cravată şi mai gri, iar pantofii de un negru absolut luceau de atâta lustru, obţinut poate cu piele de pisică. Părul său scurt era uşor grizonat, uşor răvăşit şi uşor sclipitor de la picurii de ploaie intraţi în contact cu apa mării. Trebuie remarcat şi fularul cenuşiu aruncat peste umăr cu un gest bine calculat. De statură mijlocie, dar cu un trup solid, avea alura unui intelectual luptător, iar fineţea bărbătească a chipului te ducea cu gândul la numeroasele aventuri amoroase încheiate cu naşterea unor prietenii pe viaţă. Şi, ca să n-o mai lungesc, se numea Roger.
Observând mirarea de pe chipurile marinarilor şi sticlele de rom pe care le strângeau cu putere în mâini, neaşteptatatul oaspete spuse:
- Vă rog să primiţi cele mai sincere scuze dacă am picat într-un moment
inoportun. Ţineam doar să vă anunţ că, având în vedere gravitatea contextului, mă simt nevoit să vă părăsesc. Nu am nici o pretenţie în privinţa banilor. Puteţi să păstraţi întreaga sumă şi vă mulţumesc pentru călătorie, dar, mai ales, pentru discreţie. Zâmbi şi făcu cu ochiul ca un copil.
Ca şi cum n-ar fi priceput o vorbă din ceea ce tocmai se spusese,
nefericiţii marinari priveau consternaţi spatele bărbatului ce ajunsese pe punte şi privea cu luare aminte apele învolburate ale oceanului. Căpitanului îi scăpă o lacrimă ce părea sângerie în lumina fugară a unui fulger. Prin astfel de lacrimi sângerii îşi exprima întotdeauna regretele de moment.
Decis, Roger înaintă pe puntea măturată nemilos de valuri cât valurile uriaşe de mari şi, precaut, căută un colac de salvare pe care îl şi găsi în secunda următoare. Echipat cu acest colac din lemn pe care abia se mai ghiceau urme de vopsea roşie (sau de sânge?), eroul nostru se aruncă neînfricat în oceanul ce se zbătea în spasme violente.
Răceala apei îl luă un pic prin surprindere, mai ales că un tremur instant îi traversă neplăcut întreg trupul, dar se decise că avea nevoie de o astfel de înviorare. Trebuie spus că pe timpul călătoriei cu vasul, în cabina sa particulară, trăsese la măsea un număr apreciabil de pahare umplute ochi cu un foarte fin whisky. Îi plăcuse dintotdeauna să se delecteze cu băuturi de calitate, femei inteligente şi gânduri pictate deasupra realităţii. Plimbat acum de valuri în toate părţile, când pe câte o creastă, când scufundat bine de tot, urmări un pic trist ambarcaţiunea ce se îndepărta şi care dispăru pentru totdeauna din câmpul său vizual. „Poate va scăpa”, gândi şi înghiţi involuntar o cantitate apreciabilă de apă sărată care îi produse o greaţă terbilă. Hainele i se udaseră bine şi îl stânjeneau în mişcări, iar fularul dispăruse de tot. Îi părea rău după el fiindcă îl primise recent de la o vrăjitoare cu atestat de contabilă. Privi în jurul său: un întuneric înspăimântător, vânt, ploaie, valuri gigantice, vuiet infernal şi undeva mai departe fularul, sau poate o sepie. Ba nu! Era o iluzie!
Singur în mijlocul unui ocean turbat! Realiză că nu-i într-o situaţie foarte fericită şi nici nu se anunţă un viitor mai luminos sau mai uscat.
„Şi totuşi nu aveam altă opţiune. Dacă rămâneam pe vas nu mai ajungeam curând pe insula ce mă cheamă cu atâta ardoare. Aşa măcar am o şansă. Chiar dacă una minusculă cât un punct într-un infinit lichid. Cu colacul acesta vechi aş putea să reuşesc. Ce, sunt eu primul naufragiat din istoria furtunilor pe mare? Dacă supravieţuiesc, aş putea chiar să mă laud cu această aventură.” Îl încălzi binişor pe dinăuntru ultimul său gând. Se şi vedea un erou adulat până la fanatism de mulţimi iubitoare de eroi şi de viaţa tumultuoasă a acestora ce compensa pe deplin lipsa concentrării asupra propriilor vieţi. Imaginea însă se curmă brusc. Scufundat adânc şi plin până la refuz de apă sărată, plină la rândul ei de un plancton albăstrui, se trezi în el dezgustul. Dezgustul pentru umanitate, desigur! Luă aminte la valurile ce se loveau între ele cu o violenţă incredibilă şi nu-şi putu reţine un sentiment de admiraţie. „De-o fi să mor vreodată, măcar sunt fericit că am văzut forţele decisive ale naturii. Oare de ce nu am murit până acum?”.
Gânduri multe. Încercă să se mai dezmorţească un pic mişcându-şi picioarele şi mâinile ce înţepeniseră de la o vreme, stăpânindu-şi în acelaşi timp straniul sentiment de frustrare ce îl încerca la gândul că se afla în totalitate în voia valurilor ce păreau a se juca cu el, fără să-i facă, ce-i drept, prea mult rău. Nu putea suporta deloc să dispună altcineva în vreun fel de el. Ce tragic i se părea în copilărie că era la cheremul părinţilor! Nu putea face nimic fără să dea socotelă acestora. „Groaznice vremuri”, spuse pe jumătate în gând, pe jumătate strigat. Apoi leşină.
O viziune sau poate un vis îi alimentă conştiinţa adormită. Umbla dezorientat pe un tărâm cu trăsături foarte ciudate. Un soare negru tocmai răsărea împrăştiind primele sale raze întunecate asupra unui pământ ce strălucea prin fiecare particulă a sa. Se analiză o secundă. Simţurile i se ascuţiseră considerabil şi putea cu uşurinţă auzi foşnetul îndepărtat al unor frunze, ciripitul unor păsărele certăreţe, chiar strigătul disperat al unei şopârle înghiţite de un şarpe căruia îi simţea tremurul intestinelor. Pulsul pământului vibra în el într-un mod natural şi putea sesiza chiar şi atomii de gaz ce îl înconjurau. Ajunse la marginea unei prăpăstii ce emana o strălucire atât seducătoare încât era tentat să sară fără urmă de regret. Se opri totuşi. Pentru prima dată în viaţă intuia pericolul ascuns perfid sub masca luminii. „Hm, tabloul ăsta pare anormal”, îşi spuse.
O chemare profundă ce îi zgudui violent fiinţa îl trezi la realitate. Nişte raze luminoase şi călduţe, aşa cum le stă bine oricăror raze să fie, îl mângâiau plăcut şi deschise încetişor ochii. Se afla pe o plajă întinsă şi încadrată tropical de mulţi palmieri şi de alte bălării endemice. Fericit, se gândi că ajuns în sfârşit pe insula dorinţei sale, mai ales că un puternic sentiment intrisec îl făcu să sesizeze legătura strânsă ce o avea cu acest pământ. S-ar fi gândit el şi la alte lucruri adânci, poate şi-ar fi dat chiar răspunsuri la vechi întrebări existenţiale, dacă nu ar fi simţit o mulţime de corpuri rigide ce se mişcau sub el. Sări ca muşcat, dar se linişti repede când observă că stătuse până atunci pe o grămadă mare de crabi înfometaţi. Sau poate că aceste fiinţe intraseră sub el cât timp era inconştient pentru a-l sfârteca în cazul în care ar fi murit. Refuză să se gândească la o astfel de situaţie morbidă. Făcu câţiva paşi, dar, peste măsură de slăbit, se prăbuşi în nisip. Îi trebuia un timp de odihnă pe care nu şi-l putea permite însă, de frica crabilor. O sete teribilă îl chinuia amarnic. Privi în jur. Plaja nesfârşită, oceanul interminabil pe de o parte, pe de altă parte, acea pădure de palmieri pe care o ştie oricine din vederile trimise de alţii aflaţi în vacanţe pe arhipeleaguri populate cu oameni tuciurii şi păsări intens colorate, făcute parcă să-i distreze pe ei. La o depărtare considerabilă, adânc în interiorul insulei, deasupra covorului silvic, se putea distinge vârful unui munte ce semăna în mod ciudat cu o buturugă de copac demult uscată şi contorsionată. Suferea şi aproape că începu să delireze când apăru în apropiere, ca în vechi poveşti romantice, o fată nespus de frumoasă, cu părul lung şi bogat, unduit în valuri de vânt şi care purta o ulcea din lut ars, plină cu apă proaspătă, desigur. Îmbrăcămintea sumară lăsa cu generozitate să se vadă formele virginale ale fetei, iar ochii nespus de mari ai acesteia îl ameţiră pe Roger care leşină din nou. Frumoasa îi turnă cu grijă apă printre buzele uscate şi îl privi copilăreşte cum îşi revine. Naufragiatul crezu că visează din nou, şi, ridicat pe coate, o întrebă fascinat şi plin de speranţă:
- Eşti cumva o nimfă a mării?
- Nu. Sunt o localnică, chicoti fata.
- Şi care este numele tău frumoaso, întrebă Roger un pic zăpăcit de răspuns.
- Isis.
- Aha! Deci eşti o zeiţă!
- Ce-i aia o zeiţă?
Descumpănit privi iarăşi în jurul său şi se convinse că totul era real. Valurile udau cu zgomot plăcut plaja, vântul mişca uşor palmierii, nisipul era fierbinte, iar în ochii fetei se putea citi cu multă claritate nimicul. Revigorat, o părăsi pe binefăcătoarea sa fără fără prea multe vorbe, mai ales că îl salvase poate de la moarte. Aceasta plângea încet şi îi făcea cu mâna semne pe care Roger nu le înţelegea, sau nu vroia să le înţeleagă. Ajunse lângă nişte arbuşti cu mici fructe roşii otrăvitoare şi făcu un foc pe care fripse câţiva din crabii ce speraseră altădată să se înfrupte din el. Nu trebuie să ne mire capacitatea sa de a se descurca în situaţii extreme. În copilărie fusese cercetaş şi asta explică totul. Se scotoci prin buzunarele costumului său, care acum era destul de şifonat deşi nu îşi pierduse deloc din eleganţă. Stofă de calitate, vorba aia. Scoase o mulţime de bacnote cu care avusese grijă pe navă să-şi umple toate buzunarele şi le întinse pe nisip să se usuce. Îi ajungeau banii să trăiască într-un lux moderat o bună bucată de vreme în orice colţ al lumii, deşi simţea că povestea vieţii sale se apropie de sfârşit. Sau măcar de un nou început. Recapitulă toată aventura care îl adusese până aici şi i se păru destul de neobişnuit ce i se întâmplase, mai ales că viaţa lui fusese destul de liniară şi nu îi plăcuse niciodată imprevizibilul. Şi iarăşi chemarea insulei îşi făcu simţită prezenţa, ca şi cum ar fi venit din centrul întregului univers. De când îşi revenise din leşin simţea tot mai puternic acest strigăt insistent ce îi întărea convingerea că ar fi ceva răspunsuri de aflat.
Sigur era trecut de amiază, căci soarele nu mai dogorea la fel de puternic şi avea tendinţa de a se ascunde în spatele oceanului. Totuşi, mai erau câteva ore până la lăsarea întunericului. Roger îşi umplu buzunarele cu bacnotele uscate, se aranjă puţin încercând să ascundă cât putea de bine şifonatul hainelor, îşi scoase cravata şi cu sacoul costumului pe braţ porni în direcţia în care i se păruse la un moment dat că aude diverse zgomote. O barbă nu tocmai tinerească începuse să-şi facă uşor apariţia, iar părul era cam răvăşit, dar cu toate astea avea încă aerul unui intelectual obişnuit cu un standard ridicat de viaţă corupt însă de boem. Simţi după miros o moluscă moartă pe cămaşa sa şi o îndepărtă uşor scârbit. Merse o vreme prin nisip, apoi pe drumuri verzi umblate numai de animale, pentru a vedea mai încolo un ansamblu de construcţii ce păreau a fi imagini parţial dezvăluite ale unei staţiuni destinate turiştilor. Se apropie. Într-adevăr, o grămadă de căsuţe ce urmau arhitectura unor colibe băştinaşe, baruri cu formă rustică, nişte piscine modeste, mulţi palmieri, nimic pretenţios. Probabil o staţiune ce nu era obişnuită cu mulţi turişti. Şi totuşi turişti erau din belşug. Se deosebeau uşor faţă de băştinaşii dezgoliţi şi închişi la culoare ce încercau a le intra în graţii pentru a mai câştiga un bănuţ. Roger simţi brusc nevoia de a bea un whisky, mai ales că întâmplările prin care trecuse lăsaseră urme adânci în tiparele minţii sale. Văzu un bar cu terasă, suspendate pe un fel de piloni din lemn, destul de elegant totuşi, care probabil se adapta arhitecturii zonale. Priveliştea pe care o oferea era destul de drăguţă ţinânând cont că era situat chiar la marginea unei păduri de palmieri, deşi cam prozaică pentru gustul lui Roger. Nu avea nici un farmec pentru un bărbat obişnuit cu păduri de stejari sau de fagi. Dar un whisky băut într-o ambianţă tropicală e la fel de bun ca oriunde. Urcă nişte trepte din lemn, traversă o terasă ce cuprindea vreo cinsprezece mese, tot din lemn şi ele, ocupate în majoritate de europeni vârstnici şi se aşeză pe un scaun lângă bar pentru a fi servit cât mai repede cu putinţă. Ceru, binenţeles, un whisky dublu cu gheaţă şi, după ce sorbi absorbit o sorbitură, realiză cu un pic dezgust că tocmai degustase ceva băutură de contrabandă. Dar nu mai conta acum. Bău tot paharul şi comandă încă unul. Îşi făcu timp să privească în jurul său. La bar servea un individ cu o statură enormă ce îl privea niţel ciudat, dar cu o oarecare înţelegere, ca şi cum ar fi ştiut că el intrase în cine ştie ce aventură frivolă şi o ţinea într-o petrecere de cine ştie cât timp. Altfel, o figură imposibil de reţinut. Acest barman părea superiorul unui băştinaş micuţ, foarte energic, cu o faţă simpatică ce alerga în toate părţile pentru a prelua diverse comenzi şi a le onora cu o maximă abnegaţie. Era ospătarul perfect, ce mai! Cu toate astea, marele barman părea tot timpul nemulţumit, şi numai ce îl auzeai strigând: „Brunel, sterge masa domnilor de colo”, sau „vino şi aprovizionează barul, că te sparg!”. Astfel că acest Brunel era parcă în mai multe locuri odată. Pare de neconceput, dar energia micuţului băştinaş îl lăsa în urmă pe obositul naufragiat.
O emoţie plăcută îl cuprinse pe Roger după ce consumă o cantitate considerabilă de alcool. Începu să se simtă bine şi îl binedispuse dispoziţia bătrâneilor europeni chercheliţi, fericiţi să îşi facă de cap într-un asemenea loc, departe de vocile ce i-ar fi putut condamna pentru păcatul de a se purta aşa cum firea lor le-o cerea. Privirea i se opri asupra unei mese marginale ocupată de o doamnă ce părea absentă la tot ce o înconjura. Rămase împietrit. O atracţie fenomenală ce radia dinspre această femeie către el îi opri parcă mişcările inimii şi îl învălui cu fire nevăzute ce începeau a-l strânge cu o putere uşoară. Era cea mai interesantă prezenţă feminină cu care se confruntase în întreaga sa viaţă, şi chiar se putea lăuda cu câte ceva. Îmbrăcată modest, doar cu o rochiţă simplă pe care se puteau distinge câteva scoici, sau poate fosile, dădea impresia că acest articol a fost creat special pentru pielea ei. O rochiţă simplă pe un corp frumos, ce ieşea din tiparele creaţiei superficiale ale modei, cu uşoare rotunjimi, cu mâini micuţe, frumos îngrijite, picioruşe fragile susţinute de pantofiori cu toc scurt. Alături, pe masă, o pălărie cu boruri largi se odihnea şi completa o ţinută ce exprima farmecul interbelic, la ani lumină de trendurile actuale. Trecută de 30 de ani era o apariţie ce nu se remarca prin frumuseţea feţei, însă trăsăturile sale de o fineţe rară, dobândite prin inteligenţa ce se putea citi instantaneu în ochii de un negru absolut, dădeau chipului o nobleţe greu de egalat. Această nobleţe era susţinută şi de felul în care-şi ţinea părul său moale şi închis la culoare, prins la spate destul de simplu. Acest fel de a-şi prinde părul, dezvelea un gât delicat pe care Roger simţea că l-ar putea muşca oricând. Ştia că nu va putea rezista acestei femei totale.
O clipă de neatenţie şi Brunel, ospătarul, se împiedică în apropierea necunoscutei câştigând atenţia tuturor clienţilor, precum şi înjurăturile barmanului. Momentul era cum nu se poate mai bun. Roger sări în ajutorul ospătarului ridicându-l ca pe un copil şi rămase în faţa frumuseţii neconvenţionale fără a putea scoate un cuvânt. Aceasta îl zări şi, spre uimirea sa, femeia tresări mai mult decât vizibil emoţionată scoţând un sunet scurt, privindu-l cu cei mai surprinşi ochi. Nimeni nu ar fi putut spune ce se petrece între aceste două personaje ciudate şi, în scurt timp, toţi clienţii îşi văzură de vinurile, coctailurile şi apele lor minerale, amuzându-se de întâmplare. Cei doi însă, nu-şi reveniră prea repede. Atras ca de un magnet abisal, bărbatul se apropie şi ceru voie încet, apoi se aşeză la masa femeii ce îşi dădea acordul printr-o mişcare uşoară a capului.
- Stimată şi fermecătoare vrajă, cu riscul de-a mă trimite să plimb ursul pe la alte mese, trebuie să-ţi mărturisesc că, involuntar, am fost prins în mrejele pe care probabil nici nu le-ai întins. Este ca şi cum privirea ta poate pătrunde şi dezvălui partea cea mai intimă a fiinţei mele.
Femeia părea să fie de aceeaşi părere.
- Inexplicabil simt acelaşi lucru pentru tine, dragul meu, şi încă ceva foarte plăcut intuibil, ca o regăsire.
- Roger, se prezentă acesta primind mâna catifelată a doamnei pe care o sărută cu o sinceră delicateţe.
- Oltuţa, răspunse aceasta întârziind să-şi retragă mâna, aşa cum era de aşteptat. Şi la uimirea bărbatului recunoscu că pare un nume ciudat, chiar dacă s-a născut dintr-un râu aflat în România.
- Oh! Dar este un nume fenomenal. Şi te cuprinde de minune. Eu nu aparţin nici unei ţări. Sunt cetăţean al lumii. Cu un tremur în glas remarcă: Ai simţit şi tu nevoia de a fi aici!
- Da!
Tăcură mult timp după aceea. Se priviră îndelung, îşi atinseră mâinile, chiar se sărutară ardent, ghidaţi de sprirala trăirilor interioare şi uitară o vreme în ce loc se află. Ştiau că este neobişnuit ceea ce li se întâmplă, însă îngropară raţiunea în favoarea unor instincte atavice ce păreau a se fi perpetuat în materia din care erau constituiţi încă de la începutul timpului. Era mai mult decât o simplă mare iubire între doi parteneri ce se aruncaseră orbeşte unul în braţele celuilalt. Simţeau amândoi că formează împreună întregul căutat cu atâta râvnă. Un întreg ce nu va mai putea fi niciodată desfăcut.
Poate că starea de atracţie irezistibilă a celor doi proaspăt îndrăgostiţi s-ar fi prelungit într-o manieră fericită, însă o zguduitură puternică cuprinse întreaga terasă, răsturnând pe jos pahare, sticle şi chiar pensionari europeni. Roger şi Oltuţa reveniră violent la realitatea înconjurătoare şi priveau la oamenii panicaţi ce se întrebau unii pe alţii ce se întâmplase. Primul lucru ce le veni în minte fu un cutremur, dar renunţară curând la această idee când observară liniştea teraselor alăturate sau a simplilor trecători.
- Este probabil opera termitelor ce rod pilonii de susţinere ai terasei,
observă destul de serios Brunel, ospătarul simpatic.
Toată lumea râse revenindu-şi din sperietură, iar barmanul aruncă cu un
tirbuşon după ospătar. Dar o nouă zguduitură puternică alungă oamenii în stradă şi până şi cei doi îndrăgostiţi fură nevoiţi să părăsească platforma. Tocmai la timp. În câteva secunde se prăbuşi toată şandramaua cu un zgomot asurzitor. Când totul se termină, oamenii putură vedea îngroziţi un mare muşuroi de termite ce fugeau să caute alţi piloni de ros.
Dar Roger şi Oltuţa erau deja absenţi la ceea ce se întâmpla în jur. Mână în mână porniră la drum cu ochii aţintiţi spre profunzimea insulei, mai exact, spre acel vârf de munte ce semăna atât de bine cu un buştean contorsionat. O chemare clară nu lăsa nici un dubiu asupra direcţiei de urmat. Instinctiv, bărbatul săruta mâna femeii în timpul mersului şi parcuseră tăcuţi cărările făcute de animale, dar şi de turişti şi ghizii lor. Pe măsură ce se apropiau de munte, cărările erau tot mai puţine, iar plantele se înmulţeau îngreunându-le ascensiunea. Nu simţiră greutatea urcuşului şi nu apreciară cât timp se scurse, însă ajunseră sus în plină noapte, deşi o lună portocalie lumina destul de convingător împrejurimile. Frumoase împrejurimi, însă cei doi nu mai aveau ochi să vadă. Şi totuşi începură să se sesizeze o altfel de realitate. Simţurile li se ascuţiră şi auziră foarte clar paşii animalelor de la poalele muntelui, bătăile inimilor acestora. Puteau acum palpa fără nici o dificultate atomii de gaz ce îi înconjurau. Dar transfigurarea îi schimbase şi nu se mai puteau bucura de noile proprietăţi dobândite. Se îndreptară în transă spre o grotă nu foarte adâncă, luminată în totalitate de o lavă liniştită ce urca cu zgomot încet din măruntaiele pământului. Aşezaţi pe o pulbere de cenuşă fierbinte cele două entităţi se cuprinseră într-o îmbrăţişare totală şi coborâră în abisul noului întreg ce se constituise. O lume nouă se percepu, moleculele se desprinseră în atomi, atomii în alte particule ce se sparseră la rândul lor. Amintirile se şterseră în totalitate, conştiinţa de sine dispăru şi ajunseră la esenţă, acolo unde nu se mai poate percepe nici lumină nici întuneric, nici diviziune şi nici mişcare. Doar existenţă